Au rămas singuri.
Eu.
Andrei.
Și Radu.
În apartamentul acela mic, care dintr-odată părea și mai gol.
În seara aceea, Andrei nu m-a întrebat unde a plecat tata.
Doar și-a luat frățiorul în brațe și i-a șoptit:
— Eu n-o să te las niciodată singur.
Am început să plâng.
Nu de durere.
Ci pentru că un copil de nouă ani fusese nevoit să vorbească precum un om mare.
Boala mea avansa repede.
În fiecare zi îmi era tot mai greu să mă ridic din pat.
Știam că timpul nu mai avea răbdare cu mine.
Tot ce-mi doream era să-i învăț două lucruri.
Să rămână uniți.
Și să nu lase ura să le conducă viața.
— Indiferent ce face un om, voi să nu deveniți niciodată ca el, le spuneam.
Ei dădeau din cap.
Dar vedeam în ochii lui Andrei că promisiunea făcută tatălui lui nu dispăruse.
Opt luni mai târziu am închis ochii pentru totdeauna.
Nu pentru că îi abandonasem.
Ci pentru că viața nu mi-a mai dat timp.
Neavând alte rude care să-i poată crește, cei doi frați au ajuns într-un centru de plasament.
Au intrat acolo ținându-se de mână.
Și au rămas așa ani întregi.
Andrei a devenit sprijinul lui Radu.
Învăța noaptea.
Muncea ori de câte ori putea.
Îi cumpăra fratelui său rechizite înainte să-și cumpere haine.
Au fost ani grei.
Dar niciunul dintre ei nu a renunțat.
După terminarea liceului, Andrei a fost admis la Facultatea de Medicină.
Radu a ales Dreptul.
Au muncit enorm.
Au construit, pas cu pas, viața pe care mama lor visase să le-o ofere.
În tot timpul acela, tatăl lor n-a dat niciun semn.
Viața pentru care își părăsise familia nu fusese așa cum își imaginase.
Femeia pentru care plecase l-a părăsit după câțiva ani.
Și-a pierdut locul de muncă.
A rămas singur.
Tot mai bolnav.
Tot mai uitat.
Într-o dimineață, după un accident vascular, a fost internat de urgență într-un spital din București.
Nu avea pe nimeni.
Pe fișa lui scria simplu:
Fără aparținători.
În salon a intrat medicul de gardă.
S-a oprit câteva clipe privind numele pacientului.
Apoi și-a ridicat încet privirea.
Bărbatul din pat l-a recunoscut primul.
— A… Andrei…
Vocea îi era aproape stinsă.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
Andrei s-a apropiat calm.
L-a privit câteva secunde.
— Nu-ți fie teamă.
O să primești cel mai bun tratament.
Pentru că eu am învățat de la mama să ajut oamenii.
Nu să-i abandonez.
Tratamentul a fost un succes.
Viața tatălui a fost salvată.
În ziua externării, Andrei a intrat pentru ultima dată în salon.
Bărbatul și-a ridicat cu greu privirea.
— Poți… să mă ierți?
Au urmat câteva secunde de liniște.
Andrei a oftat adânc.
— Te iert.
Pentru că altfel aș purta povara asta toată viața.
Dar iertarea nu schimbă trecutul.
Și nici nu poate întoarce anii în care noi am avut nevoie de un tată.
S-a apropiat.
I-a întins mâna.
Bărbatul a izbucnit în plâns.
A vrut să-l îmbrățișeze.
Dar Andrei doar i-a strâns mâna.
Apoi s-a întors și a plecat.
În urma lui a rămas un om care înțelesese, prea târziu, că cea mai mare pierdere din viața lui nu fusese averea, sănătatea sau tinerețea.
Ci cei doi băieți pe care îi abandonase într-o zi cu o singură propoziție.