Ilinca a început să vorbească în germană.
La început despre ciocolate.
Le-a ridicat pe rând din coșuleț și le-a prezentat cu aceeași grijă cu care le pregăteam acasă.
— Aceasta are vișine.
Aceasta are alune coapte.
Aceasta este făcută după rețeta mamei mele.
Domnul Hans o asculta fără să clipească.
Radu încă zâmbea.
Dar zâmbetul lui devenea din ce în ce mai nesigur.
După câteva clipe, Ilinca a lăsat ușor coșulețul jos.
Apoi a continuat să vorbească.
Nu despre ciocolată.
Despre mine.
I-a spus lui Hans că mama ei muncise ani întregi în Germania pentru ca ea să poată merge la școală.
Că în fiecare seară repetam împreună limba germană la masa din bucătărie.
Că făceam ciocolată nu pentru că ne era milă de noi.
Ci pentru că voiam să ne câștigăm cinstit fiecare zi.
Pe terasă nu se mai auzea nimic.
Doar vocea ei.
La final a zâmbit și a spus:
— Îmi place să vând ciocolată, pentru că îmi place să vorbesc cu oamenii.
Hans s-a ridicat încet în picioare.
A început să aplaude.
La început singur.
Apoi încă două persoane.
Apoi aproape toată terasa.
Radu rămăsese nemișcat.
Hans s-a întors spre el.
— Ați promis o sută de mii de lei.
Sper că sunteți un om care își respectă cuvântul.
Radu și-a coborât privirea.
Pentru prima dată nu mai avea nicio replică.
— Cum o cheamă pe mama ta?
Ilinca s-a întors spre mine.
Am ieșit dintre mesele terasei.
— Mirela.
Radu m-a privit câteva secunde.
— Îmi pare rău.
Apoi mi-a cerut IBAN-ul.
L-am dictat cu mâinile tremurând.
După câteva minute telefonul meu a vibrat.
Nu-mi venea să cred.
Transferul fusese făcut.
O sută de mii de lei.
Nu am plâns.
Am luat mâna Ilincăi în palma mea.
Pentru mine, cea mai mare victorie nu erau banii.
Ci faptul că fiica mea nu răspunsese umilinței cu ură.
Ci cu educație.
Înainte să plecăm, Hans s-a apropiat de noi.
S-a aplecat la nivelul Ilincăi și a schimbat câteva cuvinte cu ea în germană.
La final i-a strâns mâna ca unui adult.
Apoi mi-a întins o carte de vizită.
— Când va mai crește, să mă sunați.
Nu pentru că vorbește germană.
Ci pentru că are un caracter pe care nu-l întâlnești des.
Am plecat spre casă ținând-o pe Ilinca de mână.
Mergeam încet prin centrul vechi.
După câteva minute, m-a întrebat:
— Mami… o sută de mii de lei sunt mulți?
Am zâmbit.
— Da, iubita mea.
Foarte mulți.
S-a gândit puțin.
— Atunci putem cumpăra multe cărți?
Am îmbrățișat-o.
— Putem cumpăra toate cărțile pe care le vei dori.
Ea a zâmbit.
— Dar mâine tot venim să vindem ciocolată, nu?
Am privit-o câteva secunde.
— De ce?
— Pentru că îmi place să vorbesc cu oamenii.
În seara aceea am înțeles că adevărata bogăție nu era suma din cont.
Ci copilul pe care îl crescusem.