Am rămas cu medalionul în palmă.
Nu mai vedeam fotografia.
O vedeam pe Camelia.
Fata pe care o iubisem într-o vară și pe care o pierdusem fără să înțeleg vreodată de ce plecase.
Am ridicat privirea spre Ana.
— De ce nu mi-a spus niciodată?
Fetița a dat din umeri.
— Mama zicea că așa este mai bine.
Mi s-a rupt inima.
Nu doar pentru mine.
Pentru copilul care crescuse fără tată, deși tatăl ei trăia la câteva sate distanță.
În seara aceea le-am făcut paturi în camera dinspre grădină.
Casa mea, care ani întregi fusese tăcută, s-a umplut dintr-odată de pași mici, de haine întinse la uscat și de trei perechi de ghete lângă ușă.
Am simțit că nu mai sunt singur.
Dar liniștea n-a ținut mult.
După trei zile, în curte a intrat o mașină neagră.
Din ea a coborât un bărbat îmbrăcat elegant.
Avea un dosar sub braț și pantofi care nu văzuseră niciodată noroiul din satul nostru.
S-a prezentat drept Dănuț.
Fratele Cameliei.
— Am venit după fete.
M-am uitat spre Ana.
Se lipise de tocul ușii.
— Mama nu ne-a spus niciodată de dumneavoastră.
El a zâmbit rece.
— Nu contează.
Contează că au rămas o casă și niște bunuri pe numele lor.
În clipa aceea am înțeles.
Nu venise pentru nepoate.
Venise pentru moștenire.
— Fetele rămân aici.
A râs.
— Aveți vreun act care să dovedească faptul că sunteți tatăl Anei?
Am privit medalionul din buzunar.
Nu.
Nu aveam.
Doar fotografia.
Și ultimul bilet al Cameliei.
În noaptea aceea aproape că n-am dormit.
Dar dimineața m-am dus la avocat.
Apoi la tribunal.
Baba Veta, moașa care o ajutase pe Camelia să nască, a venit și ea.
A spus adevărul pe care îl păstrase ani întregi.
La cererea instanței s-a făcut și testul ADN.
Câteva săptămâni mai târziu a venit rezultatul.
Ana era fiica mea.
Judecătoarea a rămas câteva clipe în tăcere.
Apoi a spus:
— Interesul copiilor este să rămână împreună.
Fetele au rămas în grija mea.
Iar casa moștenită a rămas a lor, până când vor deveni majore.
Dănuț a plecat fără să mai spună nimic.
Au trecut câteva luni.
Într-o seară de iarnă stăteam lângă sobă.
Cele mici dormeau.
Ana desena în liniște la masă.
La un moment dat s-a apropiat de mine.
S-a așezat pe brațul fotoliului și a rămas câteva clipe fără să spună nimic.
Apoi a șoptit:
— Am voie să-ți spun… tata?
Am simțit că mi se oprește respirația.
Am tras-o încet lângă mine.
— Ai avut voie din prima clipă.
Din camera alăturată s-a auzit vocea somnoroasă a Ilincăi.
— Și noi?
Am râs printre lacrimi.
— Toate trei.
Toate aveți voie.
În seara aceea am înțeles că familia nu este întotdeauna cea pe care o primești la naștere.
Uneori este cea pe care alegi să o iubești fără să întrebi dacă sângele este suficient.