Am desfăcut plicul cu mâinile care îmi tremurau.
Era scrisul Laviniei.
L-aș fi recunoscut oriunde.
„Sorine,
Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că ai venit.
Nu ți-am ascuns fetele din răutate.
Ți le-am ascuns din frică.
De trei ori ai plecat de lângă mine.
N-am avut puterea să risc să pleci și de lângă ele.
Nu au nevoie de bani.
Au nevoie de un tată.
Dacă alegi să rămâi, rămâi cu adevărat.
Dacă nu poți, pleacă acum.
Vor suferi o singură dată.”
Am terminat scrisoarea cu ochii plini de lacrimi.
Cea mai mică mi-a luat încet mâna.
— Mama zicea că oamenii mari plâng doar când îi doare sufletul.
Am îngenuncheat în fața lor.
— Îmi pare rău.
Nu știam că existați.
Ana m-a privit câteva clipe.
— Acum știi.
A doua zi m-am întors la Ploiești.
Nu pentru o vizită.
Mi-am dat demisia din Italia.
Am închiriat un apartament la câteva străzi de casa în care locuiau fetele împreună cu bunica lor.
Au urmat luni grele.
Ioana mă certa dacă întârziai cinci minute.
— Ai spus la patru.
Nu la patru și cinci.
Am învățat să fiu acolo înaintea lor.
Mara nu vorbea aproape deloc.
În schimb, desena.
Într-o seară am găsit un desen lăsat pe masa din bucătărie.
L-am pus pe frigider.
Peste câteva zile a apărut încă unul.
Și încă unul.
Fără să-mi dau seama, frigiderul devenise jurnalul nostru.
Ana era cea mai greu de câștigat.
Într-o seară făceam împreună tema la matematică.
A închis caietul și m-a întrebat:
— De ce ai plecat?
Am inspirat adânc.
— Pentru că am fost laș.
Mi-a fost mai ușor să fug decât să lupt.
A rămas câteva secunde tăcută.
Apoi a deschis caietul.
— Exercițiul acesta l-ai făcut greșit.
A doua zi, când am venit, scaunul meu era deja tras la masă.
Într-un weekend am încercat să le fac clătite.
Prima tavă s-a ars.
A doua era doar pe jumătate reușită.
Ioana a gustat și a spus sincer:
— Ale mamei erau mai bune.
Am simțit cum mă strânge inima.
Dar Ana a ridicat privirea.
— Da.
Dar el este aici.
Am întors capul spre aragaz ca să nu-mi vadă lacrimile.
Lunile au trecut.
Am început să merg la serbări.
La ședințe.
La medic.
La cumpărături.
La fiecare lucru pe care un tată ar fi trebuit să-l facă încă din prima zi.
Într-o după-amiază de primăvară, Mara a venit lângă mine.
Mi-a întins un desen.
Patru oameni se țineau de mână în fața unei case.
Sub figura cea mai înaltă scrisese, cu litere mici și apăsate:
„Tati.”
Am ținut desenul în mâini mult timp.
Nu pentru că ștergea doisprezece ani.
Acei ani nu aveau să se mai întoarcă niciodată.
Dar pentru prima dată am simțit că viitorul nostru putea începe.