Am privit-o pe Sofia.
Avea ochii în lacrimi.
Dar nu plângea.
Doar mă ținea de mână atât de tare, încât îi simțeam degetele tremurând.
M-am aplecat spre ea.
— Nu, iubita mea.
N-am greșit cu nimic.
Hai să găsim un loc unde să ne simțim bine.
Am scos încet prosopul cu delfini din coșul de gunoi.
L-am scuturat.
L-am împăturit.
Și ne-am așezat într-un colț al piscinei, unde umbra era mai mică.
Sofia nu mai voia să intre în apă.
Stătea pe margine și își afunda doar vârfurile picioarelor în piscină.
Mă durea mai tare decât toate vorbele femeii.
Trebuia să fie cea mai frumoasă zi după lunile petrecute prin spitale.
Și devenise cea mai grea.
Nu știam însă că un ospătar văzuse tot.
La fel și câțiva turiști.
Iar recepționera cu care vorbisem cu o seară înainte fusese anunțată imediat.
După aproape o oră, managerul hotelului s-a apropiat de noi.
Avea două prosoape curate în brațe.
S-a oprit în fața Sofiei și s-a aplecat ușor.
— Bună, campioano.
Cred că locurile voastre vă așteaptă.
Am ridicat privirea nedumerită.
Cele două șezlonguri de sub copertină erau din nou libere.
Femeia și însoțitorul ei își strângeau lucrurile în liniște.
Managerul s-a întors spre mine.
— Îmi pare sincer rău pentru ce s-a întâmplat.
Am verificat camerele de supraveghere și am discutat cu martorii.
Comportamentul respectiv nu este acceptat în hotelul nostru.
Le-am explicat că nu mai pot folosi zona piscinei pe durata sejurului.
Nu a ridicat tonul.
Nu a făcut spectacol.
A spus totul cu calm.
Femeia a încercat să protesteze.
Dar, când a înțeles că toți știau ce făcuse, a plecat fără să mai spună nimic.
Recepționera Larisa a venit lângă noi cu două limonade.
— Sper să ne mai dați o șansă.
Sofia s-a uitat întâi la mine.
Apoi la piscină.
După câteva secunde a intrat încet în apă.
La început până la glezne.
Apoi până la genunchi.
Un băiețel a stropit-o din greșeală.
Ea a izbucnit în râs și l-a stropit înapoi.
În câteva minute alerga prin apă împreună cu alți copii.
Am rămas pe șezlong privind-o.
Nu-mi amintesc când o mai văzusem râzând așa.
Seara, după ce piscina s-a golit, Sofia s-a cuibărit lângă mine în prosopul ei cu delfini.
Și-a dus instinctiv mâna la capul încă lipsit de păr.
A rămas câteva clipe tăcută.
Apoi m-a întrebat încet:
— Mami…
azi nu m-am mai simțit diferită.
Am sărutat-o pe frunte.
— Pentru că oamenii care contează văd mai întâi copilul.
Nu boala.
Ea a zâmbit.
Și a adormit pe umărul meu, cu miros de clor și de vară.
Atunci am înțeles că adevărata noastră vacanță începuse abia în clipa în care Sofia uitase, măcar pentru câteva ore, tot ce trăise.