Dumitru și-a apropiat instinctiv scaunul de birou.
Privirea îi rămăsese lipită de monitor.
Olga era în genunchi între cele trei pătuțuri.
Nu știa că este urmărită.
Vorbea atât de încet, încât camerele nu surprindeau toate cuvintele.
Totuși, Dumitru a reușit să audă o frază care l-a făcut să încremenească.
— Mama voastră ar fi foarte mândră de voi… Mai încercăm o dată, bine?
Apoi a luat cu grijă mâna Anastasiei și a așezat-o peste mâna Nataliei.
La început nu s-a întâmplat nimic.
După câteva secunde însă, degetele celor două fetițe s-au strâns ușor unul peste celălalt.
Dumitru și-a dus mâna la gură.
Nu mai văzuse niciodată acel gest.
Olga a zâmbit.
A întors apoi încet capul Svetlanei spre surorile ei și a început să cânte același cântec de leagăn pe care îl auzea aproape în fiecare seară.
Pe măsură ce melodia continua, Anastasia a zâmbit.
Natalia a scos un sunet slab.
Iar Svetlana și-a întors privirea spre Olga.
Pentru prima dată după foarte mult timp, Dumitru nu mai privea camerele ca pe niște aparate de supraveghere.
Privea speranța.
A doua zi a chemat imediat medicul care le urmărea pe fete de ani întregi.
După consultație și după ce a analizat înregistrările, medicul a rămas câteva clipe pe gânduri.
— Nu este un miracol, i-a spus calm. Dar ceea ce face această femeie este extrem de valoros. Exercițiile sunt importante, însă la fel de important este contactul afectiv. Copiii răspund uneori mai bine atunci când se simt în siguranță și iubiți.
Dumitru a coborât privirea.
Toți acești ani încercase să rezolve totul cu bani, reguli și control.
Uitase că fiicele lui aveau nevoie și de tandrețe.
În aceeași seară a intrat în camera copiilor fără telefonul în mână.
Olga l-a privit surprinsă.
— Am făcut ceva greșit?
El a clătinat încet din cap.
— Nu… Eu am greșit.
Femeia l-a privit fără să spună nimic.
— Am fost atât de preocupat să le protejez, încât am uitat să fiu tată.
Olga i-a zâmbit cald.
— Copiii simt iubirea, chiar și atunci când nu o pot spune.
Din ziua aceea, Dumitru a început să participe la fiecare exercițiu.
Le citea povești.
Le cânta.
Le ținea de mână înainte de culcare.
Lunile au trecut.
Progresele au fost mici, dar reale.
Anastasia a început să țină câteva clipe o jucărie.
Natalia răspundea din ce în ce mai des la vocea tatălui ei.
Svetlana reușea să stea în șezut cu sprijin perioade tot mai lungi.
Într-o dimineață, Dumitru a oprit toate camerele de supraveghere.
Olga l-a întrebat mirată:
— De ce?
El a privit spre cele trei fetițe, care îl urmăreau cu ochii plini de liniște.
A zâmbit.
— Pentru că nu mai vreau să-mi privesc fiicele printr-un ecran. Vreau să fiu lângă ele.
În clipa aceea a înțeles că uneori cea mai mare schimbare nu începe cu un tratament nou.
Începe cu o îmbrățișare, o voce blândă și un om care refuză să renunțe.