Pentru câteva clipe, în sufragerie s-a făcut o liniște apăsătoare.
Margareta a fost prima care și-a revenit. — Cum adică… răspundere solidară?
Am deschis calm dosarul și am împins câte o copie spre fiecare. — Exact cum ați spus și voi. Dacă vom plăti împreună, atunci banca vrea ca toți cei care contribuie să semneze. Eu, dumneavoastră, mătușa Lidia și Tiberiu. Toți vom răspunde pentru credit.
Lidia a început să răsfoiască foile fără să înțeleagă mare lucru. — Și… dacă unul nu poate plăti?
— Atunci banca poate recupera întreaga datorie de la oricare dintre cei care au semnat.
Am zâmbit politicos. — Dar nu vă faceți griji. Doar suntem familie.
Tiberiu a înghițit în sec.
— Stai puțin… executorii pot veni și la mine?
— Bineînțeles.
Doar suntem coproprietari ai datoriei.
Margareta și-a schimbat culoarea la față.
Cu câteva minute înainte visa la terasă și șemineu.
Acum privea dosarul ca și cum ar fi fost o bombă.
— Nu cred că este normal, spuse ea.
— Ba este foarte normal.
Doar dumneavoastră ați spus că vom plăti împreună.
Eu doar am cerut ca totul să fie trecut și pe hârtie.
Lidia și-a împreunat mâinile.
— Noi… ne gândeam altfel…
— Cum anume?
Am întrebat liniștită.
— Păi… tu să iei creditul și noi să ajutăm când putem…
— Adică eu să răspund singură dacă lucrurile merg prost?
Nimeni n-a mai spus nimic.
Daniel privea ba spre mine, ba spre mama lui.
Era clar că voia să intervină.
— Amalia…
— Nu, Daniel.
Astăzi ascult.
Vreau doar să înțeleg cum funcționează acest plan minunat.
Margareta izbucni.
— Cum îndrăznești să ne vorbești așa?
Noi ne-am gândit la viitorul familiei!
Am închis dosarul.
— Nu.
V-ați gândit la viitorul vostru.
Diferența este foarte mare.
Casa urma să fie construită pe terenul dumneavoastră.
Proprietatea urma să fie a dumneavoastră.
Iar creditul… al meu.
Dacă lucrurile mergeau bine, câștigați voi.
Dacă mergeau prost, pierdeam eu.
Asta nu este familie.
Este o capcană.
Margareta s-a ridicat brusc.
— Ieși din casa mea!
Am luat geanta fără grabă.
— Cu plăcere.
Dar înainte să plec…
Am scos un plic și l-am așezat lângă farfuria ei.
— Aici este factura pentru serviciul de ceai pe care l-ați luat de Revelion și nu l-ați mai adus înapoi.
O mie de euro.
Doar suntem familie, nu?
N-am mai așteptat răspunsul.
Am ieșit.
Daniel a alergat după mine pe alee.
— Amalia, te rog… este mama mea.
M-am oprit și l-am privit.
— Știu.
Și tocmai asta este problema.
De fiecare dată când mama ta îți spune ce să faci, uiți că ești soțul meu.
Când vei învăța să iei singur decizii, poate vom mai avea ce salva.
Până atunci, locul tău este lângă ea.
Am urcat în mașină și am plecat.
Au trecut câteva luni.
Margareta le povestea tuturor că sunt o femeie rea și că le-am distrus visul.
Dar, într-o dimineață, banca a sunat-o pentru confirmarea informațiilor din dosarul preliminar pe care îl pregătisem.
— Doamnă Margareta, vă contactăm în legătură cu solicitarea privind creditul colectiv…
Vecinii au auzit-o aproape țipând.
— Eu? Credit? Nici vorbă! Nu semnez nimic!
Am zâmbit când am aflat.
Exact asta voiam să demonstrez.
Toți erau generoși cu banii mei.
Dar când răspunderea devenea și a lor, entuziasmul dispărea într-o clipă.
Daniel mi-a trimis flori.
Scrisori.
Mesaje lungi în care își cerea iertare.
I-am răspuns o singură dată.
„În ziua în care vei înceta să fii doar fiul mamei tale și vei deveni soțul meu, putem vorbi din nou.”
Nu mi-a mai scris.
În vara aceea mi-am închiriat o cabană liniștită lângă un lac.
Diminețile începeau cu miros de cafea și cântec de păsări.
Pentru prima dată după mulți ani, nu mai trebuia să mă apăr de planurile altora.
Uneori încă îmi amintesc zâmbetul Margaretei când mi-a spus:
„Am rezolvat deja totul fără tine.”
Avea dreptate.
Fără mine rezolvaseră totul.
Doar că uitaseră un detaliu esențial.
Nu puteau construi vise pe banii altcuiva.