Gabriel a rămas cu mâna întinsă spre mine câteva clipe. În jurul nostru se făcuse liniște, iar eu simțeam cum toate privirile din cafenea se opresc asupra noastră. Cu greu am găsit puterea să mă apropii. El mi-a tras scaunul și mi-a făcut semn să mă așez. Pe masă era un tort mic, iar lângă el un plic albastru pe care era scris doar numele meu. Nicio altă femeie. Nicio urmă de întâlnire ascunsă. Doar Gabriel și un buchet de flori pe care îl ținea în mâini de parcă îi era teamă să nu-l strice.
— La mulți ani, Iza, a spus încet. Știu că trebuia să te sun de dimineață și probabil m-ai urât toată ziua. Dar am vrut să-ți spun totul față în față. Am vrut să văd cum zâmbești, nu să aud un „mulțumesc” la telefon.
Încă nu reușeam să mă liniștesc. Toate scenariile pe care mi le imaginasem în drum spre cafenea încă îmi răsunau în minte. Am arătat spre buchet și l-am întrebat aproape în șoaptă:
— Atunci… pentru cine sunt florile?
Gabriel a zâmbit stângaci.
— Pentru singura femeie căreia ar fi trebuit să-i cumpăr flori adevărate cu mulți ani în urmă.
Am rămas fără cuvinte.
Mi-a împins plicul spre mine.
— Deschide-l.
Înăuntru era un bilet de avion și rezervarea pentru o vacanță de o săptămână la Napoli. Alături se afla confirmarea unei camere cu vedere la mare și o foaie scrisă de mână. Am recunoscut imediat scrisul lui.
„În urmă cu șase luni am găsit agenda ta veche, cea în care îți notai cărțile preferate și locurile pe care ai vrea să le vezi într-o zi. La pagina despre Italia ai scris: «Poate n-o să ajung niciodată la Napoli, dar mi-ar plăcea să văd marea de acolo măcar o dată.» Atunci mi-am dat seama că, în toți anii ăștia, eu ți-am cumpărat lucruri pentru casă și aproape niciodată ceva doar pentru tine. Îmi pare rău.”
Am ridicat încet privirea spre el.
— Ai citit agenda mea?
A dat din cap, rușinat.
— N-am vrut să-ți încalc intimitatea. Căutam o garanție și a căzut de pe raft. Când am văzut ce scrisesei, am citit fără să-mi dau seama. Și atunci am înțeles cât de puțin te-am ascultat în toți anii ăștia.
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
Nu mă durea că îmi cumpărase aspiratoare sau oale.
Mă durea că nu mă văzuse niciodată cu adevărat.
Parcă îmi citise gândurile.
— Știu, Iza, a spus încet. Nu cadourile au fost problema. Problema a fost că am crezut mereu că dacă nu-ți lipsește nimic în casă, înseamnă că ești fericită. Am confundat grija pentru familie cu grija pentru tine.
Lacrimile au început să-mi curgă fără să le mai pot opri.
— De douăzeci și cinci de ani așteptam să înțelegi asta…
Gabriel mi-a luat mâna cu sfială.
— Și mi-au trebuit douăzeci și cinci de ani ca să-mi dau seama cât de mult am greșit.
Am rămas mult timp în cafenea, fără să ne grăbim nicăieri. Am tăiat tortul, am băut cafeaua și, pentru prima dată după foarte mulți ani, am vorbit despre noi, nu despre facturi, serviciu sau cumpărături.
Peste două zile am plecat spre Napoli.
Nu a fost vacanța perfectă din pliantele turistice. Într-o zi ne-a prins ploaia pe faleză, în alta ne-am rătăcit pe străduțele înguste din centrul vechi. Dar pentru prima dată după mult timp nu mai alergam dintr-un loc în altul. Mergeam încet, ținându-ne de mână și povestind despre lucruri pe care le uitasem de ani de zile.
În ultima seară, privind marea, Gabriel a scos din buzunar o cutie mică.
Am zâmbit.
— Dacă e un fierbător în miniatură, plec singură acasă.
A izbucnit în râs.
— Promit că mi-am învățat lecția.
În cutie era un medalion simplu din argint. În interior avea gravată o singură frază:
„Pentru Izabela. Nu pentru casă. Pentru tine.”
L-am îmbrățișat fără să spun nimic.
Atunci am înțeles că adevăratele cadouri nu sunt cele scumpe și nici cele spectaculoase.
Sunt acelea care îi arată omului de lângă tine că, după atâția ani, încă îl vezi. Iar uneori, câteva cuvinte rostite la timpul potrivit valorează mai mult decât toate electrocasnicele cumpărate într-o viață.