Telefonul îmi tremura în mână. — Ana… dacă ai fi venit azi la birou… vocea Laurei s-a frânt. S-a întâmplat ceva îngrozitor.
Am simțit cum mi se taie respirația. — Ce s-a întâmplat?
— A fost o explozie în clădirea de lângă noi. Toată zona e plină de pompieri și ambulanțe. Biroul nostru a fost evacuat în ultimul moment, dar sunt oameni răniți. Toată lumea întreabă unde ești…
Am rămas nemișcată, cu telefonul lipit de ureche. Exact acolo trebuia să fiu și eu.
În sala de ședințe, pregătită pentru prezentarea pe care o repetasem o lună întreagă. După ce am închis apelul, m-am prăbușit pe canapea.
Nu mai aveam niciun dubiu. Marta nu ghicise. Știuse.
Spre seară am urcat până la etajul cinci.
Trebuia să aflu adevărul.
Am bătut la ușa ei.
Nimic.
Am mai încercat o dată.
Tot liniște.
Am apăsat ușor clanța.
Ușa s-a deschis.
Apartamentul era gol.
Pe masă se afla o cană cu ceai rece și telefonul ei.
Lângă ele, un bilet împăturit.
L-am desfăcut cu mâinile tremurânde.
“Iartă-mă că n-am putut să-ți explic. Important era doar să rămâi acasă. Ai grijă de tine.”
Atât.
Nicio semnătură.
Nicio explicație.
Am ieșit pe hol exact când liftul s-a deschis.
Din el au coborât doi oameni îmbrăcați elegant.
Un bărbat și o femeie.
— Bună seara, a spus femeia. O căutăm pe doamna Marta Popescu.
Am arătat spre apartament.
— Nu este aici.
S-au privit pentru o clipă.
— A fost la dumneavoastră azi-noapte?
Am ezitat.
— Da.
— V-a rugat să nu mergeți la serviciu?
Am simțit un fior rece.
— De unde știți?
Bărbatul a oftat.
— Pentru că nu sunteți singura persoană pe care a avertizat-o.
Am rămas fără cuvinte.
— Ce vreți să spuneți?
— În ultimele luni, doamna Marta a anunțat mai multe incidente înainte să se producă. O conductă spartă, un incendiu, chiar și un accident grav pe autostradă. De fiecare dată au existat martori care au confirmat că avertizările ei au fost reale.
— Dar… cum?
Femeia a ridicat ușor din umeri.
— Nu știm.
Am simțit că tot ceea ce credeam despre lume începea să se clatine.
— Și unde este acum?
— Dacă am ști, n-am mai fi întrebat.
Au plecat fără să mai spună nimic.
În zilele următoare, apartamentul Martei a rămas gol.
Cutia poștală se umplea încet cu reclame.
Lumina nu s-a mai aprins niciodată.
Vecinii vorbeau în șoaptă despre ea.
Unii spuneau că fusese doar o coincidență.
Alții jurau că femeia avea un dar pe care nu și-l putea explica nimeni.
Eu nu spuneam nimic.
Păstrasem biletul în sertarul biroului.
De fiecare dată când îl priveam, îmi aminteam că trăiam doar pentru că ascultasem o femeie pe care aproape că nu o cunoșteam.
Au trecut aproape trei luni.
Viața intrase din nou în rutină.
Într-o seară, pe când mă întorceam de la serviciu, am găsit în cutia poștală un plic alb, fără timbru și fără expeditor.
Înăuntru era o singură foaie.
Pe ea scria doar atât:
„Mulțumesc că m-ai crezut.”
Am întors hârtia.
Pe spate era desenată, cu pix albastru, o margaretă.
Mi-am amintit imediat.
În noaptea în care îmi bătuse la ușă, observase buchetul de margarete primit de la colegi și zâmbise pentru o clipă.
Nu putea fi altcineva.
Am ieșit în grabă în fața blocului.
M-am uitat în toate direcțiile.
Strada era aproape goală.
Doar la capătul aleii, o femeie cu glugă urca într-un taxi.
Înainte ca mașina să plece, s-a întors o clipă spre bloc.
N-am putut să-i văd chipul.
Dar am avut senzația că ridică ușor mâna într-un gest de rămas-bun.
Taxiul a dispărut după colț.
N-am mai văzut-o niciodată.
Uneori mă întreb dacă Marta a avut într-adevăr un dar pe care nimeni nu îl putea explica sau dacă a aflat adevărul într-un mod pe care l-a luat cu ea pentru totdeauna.
Știu doar un singur lucru.
În noaptea aceea nu mi-a salvat doar viața.
Mi-a schimbat pentru totdeauna felul în care privesc oamenii.
Pentru că uneori, cea mai importantă persoană din viața ta poate fi chiar vecina pe care, până ieri, o salutai doar în lift.