Am intrat în curtea școlii ținând-o de mână.
Simțeam privirile oamenilor asupra noastră, dar Ivona pășea din ce în ce mai drept. Parcă, de la fiecare pas, dispărea câte puțin din frica pe care o purtase în ochi când mă oprise în fața porții.
Lângă un scaun rămas gol stătea o bătrână cu batista strânsă în pumni.
Când ne-a văzut venind împreună, a încremenit.
Nu m-a întrebat cine sunt.
Nu mi-a cerut explicații.
S-a uitat o clipă la mine, apoi la Ivona și a înțeles totul fără niciun cuvânt.
Ochii i s-au umplut imediat de lacrimi.
— Dumnezeu să vă răsplătească… a șoptit.
Am dat doar din cap și ne-am așezat.
Ivona stătea între mine și bunica ei, cu diploma încă neprimita, dar cu un zâmbet pe care nu-l mai văzusem pe chipul ei.
Când doamna învățătoare i-a rostit numele, fetița a sărit în picioare.
A mers până în față cu pași mici și hotărâți.
A primit diploma cu ambele mâini, de parcă ținea în ele cea mai prețioasă comoară din lume.
Apoi s-a întors spre mulțime.
M-a căutat din priviri.
În clipa în care m-a văzut, fața i s-a luminat.
— Tati!…
Curtea întreagă a amuțit pentru o secundă.
Am simțit cum mi se strânge inima.
M-am ridicat și m-am dus lângă ea.
Un părinte a făcut un pas în spate ca să ne facă loc.
Altcineva a ridicat telefonul și ne-a făcut fotografia.
Ivona ținea diploma lipită de piept, iar în cealaltă mână strângea buchetul de flori pe care îl cumpărasem pentru soția mea.
Zâmbea atât de frumos încât, pentru câteva clipe, nimeni n-ar fi putut spune că acel copil venise acolo cu un scaun gol lângă el.
După ce s-au terminat aplauzele, m-am aplecat lângă ea.
— Ivona… tu știi că eu nu sunt tatăl tău.
A dat încet din cap.
— Știu.
— Dar astăzi, cât ai avut nevoie de unul… am fost. Și asta nu e o minciună.
În secunda următoare m-a îmbrățișat atât de tare, încât am simțit lacrimile ei pe obraz.
— Credeam că o să râdă toți de mine… a plâns ea.
— N-a râs nimeni.
Bunica își ștergea ochii cu batista, fără să mai încerce să-și ascundă emoția.
Înainte să plec, i-am spus Ivonei:
— Mâine, când vorbești cu mama ta în Italia, vreau să fiu și eu acolo. Poza asta trebuie să o vadă și ea.
A doua seară m-am întors.
Pe ecranul telefonului a apărut o femeie obosită, într-o bucătărie străină.
Când și-a văzut fata zâmbind cu diploma în brațe și fotografia de la serbare, a izbucnit în plâns.
— Eu de trei ani muncesc aici ca să nu-i lipsească nimic… dar în ziua asta n-am putut fi lângă ea…
N-am știut ce să răspund.
I-am spus doar că eu și soția mea locuim la două străzi distanță și că, dacă sunt de acord, aș vrea să trec din când în când pe la Ivona.
La o serbare.
La o zi de naștere.
La un ghiozdan.
La un om care să fie acolo când scaunul rămâne gol.
Au trecut anii.
Ivona a crescut.
Mama ei încă muncește în Italia, dar vine acasă în fiecare vară.
Iar soția mea încă îi spune, zâmbind:
— Uite, vine fata noastră de împrumut.
De atunci, în fiecare iunie, când văd copii îmbrăcați festiv și părinți cu flori în mâini, mă uit fără să vreau după scaunele goale.
Pentru că, uneori, un copil nu are nevoie de bani.
Nu are nevoie de cadouri.
Are nevoie doar ca cineva să-i întindă mâna exact în ziua în care lumea întreagă pare să fi uitat de el.