În birou se făcuse liniște în clipa în care domnul Ovidiu a deschis primul biblioraft.
L-a răsfoit fără grabă. Apoi pe al doilea. După aceea pe al treilea. Cu fiecare pagină întoarsă, expresia lui se schimba tot mai mult.
Nu lipsea nimic.
Toate balanțele erau verificate.
Declarațiile erau pregătite.
Fiecare cifră era la locul ei.
Știam asta. Le verificasem de trei ori în timpul nopții, în lumina laptopului, între două vizite ale asistentelor și după fiecare privire aruncată spre patul lui Matei.
Colegii începuseră să observe că se întâmplă ceva. Nimeni nu mai vorbea. Toți îl urmăreau pe șef, care continua să răsfoiască dosarele fără să spună un cuvânt.
M-am ridicat încet și m-am apropiat de biroul lui.
Aveam ochii roșii de oboseală, aceeași haine ca în ziua precedentă și simțeam că mă țin cu greu pe picioare.
Am vorbit încet, doar cât să mă audă el.
— Mi-ați spus aseară să nu amestec spitalul cu munca.
A ridicat privirea.
— N-am făcut-o.
Am arătat spre bibliorafturi.
— Le-am dus pe amândouă până la capăt.
Pentru câteva secunde n-a fost în stare să răspundă.
Se uita când la dosare, când la mine, ca și cum abia atunci observa cearcănele adânci, hainele șifonate și chipul unui om care nu dormise deloc.
În birou era o liniște apăsătoare.
Nimeni nu îndrăznea să tasteze.
Am făcut un pas înapoi.
— Dacă nu mai aveți nevoie de mine, mă întorc la spital. Copilul meu este tot la Terapie Intensivă.
Mi-am luat geanta și am ieșit fără să mai aștept vreun răspuns.
Ajunsesem aproape de lift când am auzit pași grăbiți în spatele meu.
— Corina…
M-am întors.
Pentru prima dată în șase ani nu mai aveam în față șeful rece și sigur pe el.
Aveam un om care părea că își caută cuvintele.
— Cum este băiatul?
L-am privit câteva clipe.
— Stabil. Medicii spun că primele zile sunt cele mai importante.
A dat încet din cap.
— Aseară… am greșit.
A rămas câteva secunde cu privirea în podea, apoi a continuat:
— Când m-ai sunat eram prins în rapoarte și n-am realizat ce înseamnă, de fapt, Terapie Intensivă. Nu este o scuză. Este doar adevărul.
A scos telefonul din buzunar și a sunat imediat la Resurse Umane.
— Corina intră de astăzi în concediu pentru îngrijirea copilului. Toate documentele se rezolvă când revine. Dacă mai apare ceva urgent, împărțim munca între noi. Nimeni să nu o deranjeze.
A închis și s-a uitat din nou la mine.
— Du-te la băiatul tău. Acolo trebuie să fii.
Am dat din cap fără să spun nimic.
Nu mai aveam putere nici să mă bucur, nici să mă supăr.
Tot ce îmi doream era să ajung cât mai repede înapoi lângă Matei.
Când am intrat în salon, soțul meu stătea lângă pat și îi ținea mâna.
În clipa în care m-a văzut, Matei a deschis ochii și a zâmbit slab.
— Mami…
M-am aplecat și l-am sărutat pe frunte, chiar lângă bandaj.
— Sunt aici, puiul meu.
— Ai plecat mult?
— Doar puțin. Acum nu mai plec nicăieri.
După trei zile, medicii ne-au spus că traumatismul nu lăsase nicio urmă. Am ieșit din spital ținându-l de mână, iar prima oprire pe care a vrut s-o facă a fost la magazinul de biciclete.
Nu pentru o bicicletă nouă.
Pentru o cască.
Am cumpărat-o pe loc.
La serviciu m-am întors peste câteva zile.
Domnul Ovidiu m-a chemat în biroul lui.
Pe masă era certificatul medical și o ceașcă de cafea.
— Vreau să-ți spun un singur lucru, a început el. În seara aceea am crezut că cea mai mare problemă a firmei este închiderea de lună. Tu mi-ai arătat că există lucruri infinit mai importante decât orice raport.
A făcut o pauză.
— Îți mulțumesc că, în cea mai grea noapte din viața ta, ai avut grijă și de firma asta. Dar îmi pare rău că te-am făcut să simți că trebuia.
Nu era un om care își cerea ușor iertare.
Poate tocmai de aceea cuvintele lui au avut greutate.
De atunci au trecut aproape doi ani.
Matei aleargă din nou prin parc și nu se urcă niciodată pe bicicletă fără cască.
Iar la firmă s-a schimbat ceva.
Ori de câte ori sună telefonul unui coleg și îi văd chipul schimbându-se la culoare, nimeni nu mai întreabă primul lucru despre termene sau rapoarte.
Întrebarea este alta.
„Ce s-a întâmplat? Putem să te ajutăm cu ceva?”
Pentru că uneori o singură noapte este suficientă ca un om să înțeleagă că niciun dosar din lume nu valorează mai mult decât copilul care te așteaptă acasă.