Coșul meu s-a izbit de asfalt înainte să-mi dau seama că îl scăpasem din mână. Un borcan s-a rostogolit câțiva metri, iar cozonacul a rămas sprijinit de o roată de mașină. Eu însă nu mă puteam dezlipi de privirea fetei.
— Ce ți-ai dori? am repetat încet.
Ionela a zâmbit cu o liniște care m-a tulburat și mai tare.
— Să apuc și eu să stau la masă cu bunica. Anul trecut am vândut și în ziua de Paște, că aveam nevoie de bani pentru pastilele ei. Anul ăsta mi-aș dori doar să stăm amândouă acasă… măcar câteva ore.
Am rămas fără cuvinte. Mă pregătisem să aud că își dorește un telefon, haine sau bani. În schimb, copilul din fața mea își dorea ceva ce majoritatea dintre noi aveam deja și nici nu mai observam.
În timp ce îmi strângeam cumpărăturile de pe asfalt, Ionela s-a aplecat imediat să mă ajute. Cu mâinile acelea crăpate, care ar fi trebuit să țină un stilou, nu lădițe cu verdeață. Ca să-mi ascund lacrimile, am întrebat-o altceva.
— Și tu cu ce te îmbraci la biserică?
Ochii i s-au luminat dintr-odată.
— Mi-am luat o rochie albastră cu floricele. Prima rochie nouă după trei ani. Abia aștept s-o îmbrac.
I-am strecurat discret în palmă câțiva bani în plus peste cei ai verdețurilor.
— Pentru bunica. Promite-mi doar că duminică n-o să mai stați aici.
S-a înroșit imediat și a încercat să-mi înapoieze bancnota.
— Nu pot să primesc…
— Ba poți. E un dar de Paște.
A plecat capul și a șoptit un simplu „mulțumesc”, care mi-a rămas în suflet mai mult decât orice alt cuvânt.
Toată seara nu mi-am putut scoate fata din minte. În timp ce puneam masa acasă, cu friptură, ouă roșii și cozonaci, mă gândeam numai la copilul care își dorea o masă liniștită alături de bunica ei. Înainte să plec din piață îmi spusese unde locuiește: o casă mică, cu trandafiri la poartă, în Săbăoani.
În dimineața de Paște am pregătit o sacoșă modestă. Câteva ouă roșii, o felie de cozonac făcut în casă, niște portocale și două prăjituri. Nu voiam să par că merg să fac milă. Voiam doar să le spun „Hristos a Înviat!” și să le văd împreună.
Casa era exact cum o descrisese. Mică, îngrijită și curată. La poartă, două tufe de trandafiri care abia începeau să înmugurească.
Mi-a deschis o bătrânică firavă, sprijinită de tocul ușii.
— Bună ziua… Sunt Adriana. Am cunoscut-o ieri pe Ionela, în piața din Roman.
Nici n-am terminat bine fraza, că din spatele bunicii a apărut fata.
Purta rochia aceea albastră cu floricele despre care îmi vorbise. O ținea ușor de margine, de parcă îi era teamă să nu o șifoneze. Când m-a văzut, a zâmbit larg.
— Ați venit…
În casă mirosea a cozonac, vanilie și busuioc. Pe masa acoperită cu o față de masă cusută de mână erau câteva ouă roșii, un cozonac și un castron cu răcituri. Nu era o masă bogată, dar era pregătită cu atâta grijă, încât părea mai frumoasă decât orice masă încărcată.
— Luați loc, vă rog, a spus bunica. Ionela, adu ceașca cea bună.
Fata a deschis cu grijă vitrina și a scos singura ceașcă de porțelan cu margine aurie, păstrată doar pentru musafiri. Bunica mi-a turnat ceai de mentă cu mâna tremurândă și se tot scuza că nu are mai multe să-mi ofere.
Atunci am înțeles că oamenii aceștia, care aveau atât de puțin, știau să dăruiască mai frumos decât mulți dintre noi.
Am stat cu ele aproape două ore. Mi-au povestit despre solar, despre școală, despre cum Ionela o ajută pe bunica în fiecare zi și despre visul ei de a termina liceul. Niciuna nu se plângea. Vorbeau despre greutăți cu o demnitate care m-a impresionat profund.
La plecare, Ionela m-a condus până la poartă.
M-a prins de mână cu palmele ei aspre și mi-a spus încet:
— Vă mulțumesc… Azi chiar am stat la masă cu bunica. Exact cum mi-am dorit.
Am urcat în mașină cu ochii plini de lacrimi.
Crezusem că mă duc să ajut două suflete necăjite.
În realitate, ele au fost cele care mi-au reamintit ce înseamnă, cu adevărat, sărbătoarea Paștelui.
De atunci trec pe la ele ori de câte ori ajung prin Săbăoani. Nu cu sacoșe pline, ci ca la niște oameni dragi. Iar în fiecare an, înainte să alerg prin magazine după cumpărături, îmi amintesc de Ionela și de dorința ei atât de simplă.
Și mă întreb dacă nu cumva adevărata bogăție începe exact în clipa în care înțelegi că cea mai frumoasă masă nu este cea mai plină, ci cea la care ai pe cineva drag alături.