Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— În stradă v-ați pus singuri, am spus. Eu nu v-am cerut să vă vindeți apartamentul și nu v-am promis că puteți locui aici.
Răzvan a rămas o clipă fără cuvinte. Apoi și-a coborât vocea.
— Eu le-am promis.
— Fără să ai dreptul să promiți în numele meu.
— Sunt părinții mei. Nu puteam să le spun să se descurce singuri.
— Puteai să vorbești cu mine înainte să le spui că au o casă aici.
Otilia a făcut un pas spre ușă.
— Destul. Nu mai stăm la discuții în fața casei. Sorin, spune-le oamenilor să aducă lucrurile.
Am ridicat palma spre bărbatul care se apropiase de prag cu o cutie.
— Vă rog să nu descărcați nimic. Este casa mea și nu accept să intre nimeni cu lucrurile aici.
Răzvan s-a întors spre mine, roșu la față.
— Îți dai seama ce faci? Ei au predat apartamentul azi. Nu au unde să meargă.
— Au banii din vânzare. Pot închiria un apartament. Pot merge la hotel câteva zile. Există variante.
— Și tu chiar vrei să-i pui să plătească hotel, când avem atâtea camere aici?
— Nu avem „atâtea camere”. Avem casa în care eu lucrez, dorm și trăiesc. Iar voi ați decis să o transformați într-o soluție gratuită, fără să-mi cereți acordul.
Sorin a ridicat în sfârșit privirea.
— Otilia, cred că trebuie să plecăm de aici și să găsim ceva pentru câteva zile.
Ea s-a întors spre el, uluită.
— Să plecăm? După ce Răzvan ne-a spus că e aranjat?
Răzvan a închis ochii o clipă. Atunci am înțeles că nu fusese doar o presupunere a ei. El le garantase casa mea. Probabil le spusese că eu voi bombăni puțin, apoi voi accepta, așa cum acceptasem de prea multe ori lucruri mai mici.
— Le-ai spus că e aranjat, am zis.
— Am crezut că o să înțelegi.
— Nu. Ai crezut că nu o să am de ales.
Otilia a început să plângă, dar nu era plânsul unui om care își recunoaște greșeala. Era furia cuiva căruia i se refuza ceva ce considera deja al lui.
— Mi-am vândut casa pentru copilul meu, a spus. Pentru ca el să nu fie nevoit să alerge mereu între două gospodării. Și tu mă ții la poartă.
— Nu l-am ținut eu pe Răzvan departe de voi. A locuit cu mine pentru că așa a ales. Iar eu nu sunt obligată să-mi pierd casa ca să reparați o decizie pe care ați luat-o toți trei fără mine.
Răzvan s-a apropiat atât de mult, încât a trebuit să fac un pas înapoi.
— Dacă nu-i lași să intre măcar până găsim ceva, eu plec cu ei.
— Atunci pleacă cu ei.
A spus-o ca pe o amenințare. Eu am auzit, pentru prima dată, adevărul despre locul meu în viața lui.
Răzvan a rămas nemișcat. Otilia și-a șters lacrimile.
— Vezi? i-a spus ea fiului meu. Pentru ea nu însemni nimic.
— Nu, i-am răspuns înainte ca el să poată vorbi. Înseamnă suficient de mult încât să nu mai accept să fiu tratată ca un obiect din casa asta.
Au plecat în aceeași zi la un hotel de la marginea orașului. Răzvan s-a dus cu ei.
Seara mi-a trimis un mesaj: „Ai făcut o greșeală mare. Mama e distrusă.”
I-am răspuns: „Tu ai făcut o alegere mare când le-ai promis casa mea.”
Timp de aproape două săptămâni, nu s-a întors. Vorbeam doar despre lucruri practice. Îmi cerea să-i las pe părinții lui „măcar temporar”, iar eu îi repetam că temporar nu înseamnă să apari cu o dubă la poartă și să-mi spui după aceea că nu mai există cale de întoarcere.
Într-o seară, a venit singur.
Nu avea bagaj. Nu a intrat în casă când i-am deschis.
— Au găsit un apartament de închiriat, a spus. E mic și e scump.
— Îmi pare rău că le este greu.
— Nu ți-e deloc greu să spui asta?
— Mi-e greu că tu ai preferat să-mi pierzi încrederea decât să le spui părinților tăi adevărul.
Răzvan s-a sprijinit de balustrada de la intrare.
— Care adevăr?
— Că nu puteai promite casa altcuiva. Că soția ta are dreptul să spună nu.
A tăcut mult.
— Credeam că, dacă le spun că nu, o să par un fiu nerecunoscător.
— Și ai ales să mă faci pe mine persoana care plătește pentru asta.
— Nu vreau să divorțăm.
— Nici eu nu voiam să ajungem aici. Dar o căsnicie în care tu hotărăști cu mama ta ce se întâmplă în casa mea, iar eu aflu după ce apartamentul lor e vândut, nu este o căsnicie în care pot trăi.
— Dacă îmi cer scuze?
— Îți poți cere scuze. Dar nu poți șterge faptul că m-ai pus intenționat în fața unei uși pline de cutii și ai crezut că voi ceda.
Nu a mai încercat să mă convingă în seara aceea. Și-a luat câteva haine din garaj, apoi a plecat.
Otilia și Sorin s-au mutat într-un apartament mic, la parterul unui bloc nou. Răzvan i-a ajutat cu chiria din banii lui, nu din ai mei. A locuit cu ei câteva luni, până și-a găsit o garsonieră aproape de serviciu.
Noi nu ne-am împăcat.
După separare, Răzvan mi-a spus că nu mă va ierta niciodată fiindcă i-am obligat să aleagă între mine și părinții lui. I-am spus că nu l-am obligat să aleagă între oameni. I-am obligat doar să accepte că deciziile despre casa mea nu se iau fără mine.
Casa a rămas liniștită.
Iar poarta pe care o deschisesem ani întregi pentru toată familia lui a rămas, de atunci, a mea să hotărăsc când se deschide.