Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Apoi am închis telefonul. Am intrat la propria nuntă fără părinții mei.
Tata nu m-a condus la Răzvan.
Mama nu s-a răzgândit în ultimul moment.
Nici Bianca, nici Cătălin nu au apărut.
La aproape două ore după ceremonie, mama mi-a trimis o fotografie din restaurantul în care sărbătoreau logodna Biancăi.
Toți erau la masă.
Sub fotografie scrisese:
„Vezi? Nu trebuia să faci atâta scandal. Suntem o familie și mâine uităm.”
N-am răspuns.
Luni dimineață, Cătălin m-a sunat.
Nu să mă întrebe cum fusese nunta.
„Ai văzut mesajul cu chiria?”
„Da.”
„Trebuie să-i trimit proprietarului astăzi.”
„Atunci trimite-i.”
A urmat o pauză.
„Andreea, n-am banii.”
„Știu.”
„Atunci?”
„Atunci găsești o soluție.”
Vocea i s-a schimbat.
„Vorbeai serios?”
„Foarte.”
„Pentru că n-am venit la o petrecere?”
„La nunta mea.”
„Tot aia.”
Am închis.
După douăzeci de minute m-a sunat mama.
„Ce faci?”
„Îmi beau cafeaua.”
„Nu despre asta vorbesc. Cătălin spune că nu-i mai dai chiria.”
„Corect.”
„Are trei zile până îl penalizează proprietarul.”
„Atunci are trei zile să găsească bani.”
Mama a ridicat vocea.
„Nu poți să pedepsești toată familia pentru că am mers câteva ore la Bianca.”
„Nu vă pedepsesc. Doar nu vă mai finanțez.”
„După tot ce am făcut noi pentru tine?”
Am rămas câteva secunde tăcută.
„Ce ați făcut sâmbătă pentru mine?”
A închis.
Credeam că furia lor se va opri acolo.
Nu s-a oprit.
În seara următoare, Bianca a scris în grupul familiei că își dorește să „clarifice lucrurile”.
Apoi m-a sunat.
„Mama plânge din cauza ta.”
„Mama a lipsit de la nunta mea din cauza ta.”
„Nu am obligat-o.”
„Dar ai organizat cina în aceeași seară.”
„Familia lui Ștefan putea atunci.”
„Nunta mea era stabilită de paisprezece luni.”
A oftat.
„Iar începi.”
„Tu ai râs când ți-am spus că m-ați lăsat singură.”
„Pentru că făceai o tragedie din nimic.”
„Atunci n-ar trebui să fie o tragedie nici că nu vă mai dau bani.”
A tăcut.
Apoi a spus:
„Aici voiai să ajungi.”
„Unde?”
„Să mă pedepsești pentru că familia a ales să vină la mine.”
Nu regretase nimic.
Dimpotrivă.
Îi plăcea că fusese aleasă.
„Nu, Bianca. Tu poți să-ți faci zece cine de logodnă. Eu doar nu le mai plătesc consecințele celorlalți.”
„Ce consecințe?”
„Întreab-o pe mama despre rate. Pe Cătălin despre chirie. Pe tata despre ultima reparație la mașină.”
Vocea ei s-a ascuțit.
„Doamne, ai ținut socoteala la tot?”
„Nu. Tocmai asta a fost problema.”
A doua zi a început presiunea din partea rudelor.
O mătușă mi-a spus că banii mă schimbaseră.
Un văr m-a întrebat dacă merita să-mi pierd familia „pentru o seară”.
Mama le spusese că eu condiționam ajutorul financiar de prezența la nunta mea.
Nu le spusese că ei acceptaseră ani întregi ajutorul meu și apoi aleseseră, cu bună știință, să nu vină.
Nu m-am apucat să sun fiecare rudă.
Dar nici n-am cedat.
După două săptămâni, tata a venit la mine.
Singur.
A fost primul din familie care a venit după nuntă.
Răzvan era acasă, dar ne-a lăsat să vorbim.
Tata s-a așezat la masa din bucătărie.
„Mama ta spune că ai blocat-o peste tot.”
„Doar grupul familiei.”
„Cătălin a trebuit să împrumute bani.”
„Bine.”
S-a uitat lung la mine.
„Nu te recunosc.”
„Nici eu nu v-am recunoscut când am văzut mesele goale.”
A coborât privirea.
Pentru o clipă am crezut că venise să-și ceară scuze.
„Bianca e sora ta. Nu puteai să-i strici logodna.”
Am simțit cum mi se întărește stomacul.
„Cum îi stricam logodna?”
„Dacă veneam toți la nunta ta, familia lui Ștefan ar fi văzut că la cina ei nu venise aproape nimeni din partea noastră.”
Atunci am înțeles.
Nu fusese doar comoditate.
Făcuseră alegerea.
Și știau exact cine urma să plătească pentru ea.
„Deci ați hotărât că e mai bine să fie goale mesele mele.”
Tata nu mi-a răspuns.
„Pentru că eu urma să vă iert.”
„Tu ai fost întotdeauna mai înțelegătoare.”
Asta a fost scuza lui.
M-am ridicat.
„Nu mai sunt.”
Tata s-a ridicat și el.
„Și ce înseamnă asta? Nu mai suntem familie?”
„Înseamnă că nu vă mai plătesc chirii, rate, petreceri, mașini sau datorii. Iar până când puteți vorbi despre ce ați făcut fără să-mi spuneți că eu sunt problema, nu vreau să vă văd.”
A plecat furios.
Și familia a ales din nou.
Mama nu mi-a vorbit aproape șase luni.
Bianca m-a scos de la propria petrecere de nuntă pe care a organizat-o în primăvara următoare.
Cătălin m-a sunat de două ori în perioada aceea. Ambele dăți pentru bani.
Nu i-am dat.
Tata a fost primul care a revenit.
La aproape opt luni după nunta mea, m-a sunat și mi-a spus:
„Am greșit. Trebuia să fiu acolo.”
Nu a reparat ce făcuse.
Dar a fost prima dată când unul dintre ei a spus-o fără un „dar”.
Am reluat treptat legătura cu el.
Cu mama vorbesc rar.
Cu Cătălin păstrez contactul, dar nu îl mai întrețin.
Cu Bianca nu mai am o relație. Nu și-a cerut niciodată scuze și a continuat să susțină că familia a ales singură unde să meargă.
Iar ajutorul financiar s-a terminat definitiv pentru toți.
La prima aniversare a nunții, Răzvan și cu mine ne-am întors la același restaurant.
Administratorul ne-a recunoscut și ne-a întrebat dacă vrem masa de lângă fereastră.
Am spus da.
De data aceasta nu exista niciun rând de scaune păstrat pentru oameni despre care știam deja că ar putea alege să nu vină.