Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Rareș s-a uitat la socrul lui.
„Nu trebuia să-i spui acum.”
„Să-mi spună ce?”
Lorena a oftat.
„Vin doi oameni interesați de teren. Atât.”
„Interesați de terenul meu?”
„De o parte din el”, a spus Rareș. „Cea dinspre șosea.”
Am rămas cu mâna pe poartă.
„Și de ce vin?”
„Să vadă dacă se poate face ceva acolo.”
„Ce?”
Rareș și-a trecut palma peste față.
„Niște cabane. Poate un restaurant mic. Încă nu e nimic stabilit.”
Tatăl Lorenei l-a corectat:
„Au făcut deja o ofertă preliminară.”
Rareș s-a întors spre el.
„V-am spus că rezolv eu cu mama.”
Acolo a început adevărata ceartă.
„Ce anume rezolvi cu mine?”
„Mamă, terenul ăla stă degeaba.”
„Este pășune.”
„Exact. Și valorează mult mai mult dacă îl folosim.”
„Noi?”
Lorena a intervenit:
„Rareș este singurul tău copil. Nu vorbim despre niște străini care vor să-ți ia proprietatea.”
„Nu. Vorbesc despre fiul meu, care ieri m-a dat afară de la nunta lui și astăzi aduce oameni să negocieze terenul meu.”
Rareș a ridicat vocea.
„Te-am rugat să pleci pentru că făceai scandal!”
„Ce scandal?”
„Ai început să o întrebi pe Lorena de ce tatăl ei vorbește cu oamenii despre fermă. În ziua nunții noastre!”
„Pentru că vorbea despre ferma mea.”
„Ferma familiei!”
„A mea, Rareș.”
A lovit cu palma în poartă.
„Și eu ce sunt? Vecinul?”
„Ești fiul meu. Nu proprietarul meu.”
Lorena și-a scos ochelarii de soare.
„Rareș le-a spus că după nuntă poate începe discuția serioasă.”
„Cu cine?”
„Cu investitorii.”
M-am uitat la el.
„Le-ai spus că poți vinde?”
„Le-am spus că putem discuta.”
„Tu nu poți discuta nimic în numele meu.”
„Atunci discută tu!”
„Nu vreau să vând.”
Rareș a râs fără urmă de veselie.
„Nici măcar nu știi oferta.”
„Nu mă interesează.”
„Trei sute douăzeci de mii de euro pentru partea dinspre șosea.”
N-am răspuns.
Nu pentru că suma mă făcuse să mă răzgândesc.
Ci pentru că am văzut imediat cum se uitau Lorena și tatăl ei la mine.
Așteptau.
Rareș a făcut un pas înainte.
„Cu banii ăștia rămâi cu ferma, cu casa și cu mai mult teren decât poți folosi vreodată.”
„Și voi ce primiți?”
Nimeni n-a răspuns.
„Asta vreau să aud. Ce primiți voi?”
Lorena și-a încrucișat brațele.
„Vrem să ne cumpărăm o casă.”
„Cu terenul meu.”
„Rareș va moșteni oricum într-o zi.”
M-am uitat la fiul meu.
Nu a contrazis-o.
„Asta le-ai spus?”
„Mamă, nu vorbi de parcă aș aștepta să mori.”
„Atunci nu cheltui ceea ce crezi că vei primi după ce mor.”
Fața lui s-a înroșit.
„Am făcut deja niște planuri.”
„Fără mine.”
„Pentru că știam că vei spune nu înainte să asculți!”
„Și de aceea m-ai dat afară ieri?”
Rareș a tăcut.
Lorena a răspuns în locul lui.
„Pentru că nu aveam de gând să petrec propria nuntă ascultând cum ne sabotezi viitorul.”
Am privit-o.
„Viitorul vostru nu se construiește din proprietatea mea fără acordul meu.”
Tatăl ei a încercat să intervină.
„Doamnă, nimeni nu poate face tranzacția fără semnătura dumneavoastră. Dar oamenii vin de la București și—”
„Atunci îi sunați și le spuneți să nu mai vină.”
Rareș a izbucnit.
„Nu!”
Pentru prima dată de când ajunsese, nu mai încerca să pară calm.
„Nu-i sun. M-am săturat să hotărăști tu tot și după aia să spui că într-o zi va fi al meu.”
„Eu nu ți-am spus niciodată asta.”
„Tata mi-a spus!”
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
„Tatăl tău ți-a spus că iubește locul ăsta și că vrea să rămână în familie.”
„Exact.”
„Nu că poți vinde o bucată din el cât timp eu sunt în viață.”
Rareș s-a apropiat de poartă.
„Atunci ține-l. Dar să nu mă mai chemi când ai nevoie de mine aici.”
„Rareș.”
„Nu. Vrei să fii singura care decide? Te descurci singură.”
Lorena l-a prins de braț.
„Și banii pentru casă?”
El se uita tot la mine.
„Găsim altă soluție.”
„Care?”
Rareș a răspuns fără să-și ia ochii de la mine:
„Nu știu. Dar de la ea nu mai cer nimic.”
„Nu-mi cereai, Rareș. Îți promiseseși singur.”
A plecat fără chei.
În după-amiaza aceea, cei doi investitori au ajuns totuși la poartă. Tatăl Lorenei nu îi anulase.
Le-am spus personal că proprietatea nu era de vânzare și că fiul meu nu avea mandat să negocieze nimic în numele meu.
Au plecat în mai puțin de zece minute.
Rareș nu m-a sunat.
Nici a doua zi.
Nici în săptămânile care au urmat.
Mai târziu am aflat că el și Lorena plătiseră deja un avans pentru casa pe care voiau s-o cumpere, convinși că partea lor din vânzarea terenului avea să acopere restul. Au pierdut avansul când n-au mai putut continua tranzacția.
Rareș m-a făcut responsabilă.
„Puteai să ne ajuți și ai ales să ne distrugi planurile.”
„Planurile făcute cu proprietatea mea.”
„Tot acolo ai rămas.”
„Da.”
Relația noastră s-a rupt atunci.
Nu i-am dat cheile fermei și nu am vândut terenul. Rareș și Lorena au rămas căsătoriți, dar nu au mai venit la fermă, iar eu nu am mai fost invitată în casa lor.
La aproape un an după nuntă, Rareș m-a sunat de ziua mea.
Am vorbit câteva minute.
Nu și-a cerut scuze pentru că mă dăduse afară de la nuntă. Nici pentru că negociase terenul fără acordul meu.
Eu nu i-am oferit din nou cheile.
Ferma a rămas întreagă și pe numele meu.
Fiul meu a rămas în viața mea, dar nu în administrarea proprietății și nu cu dreptul de a decide ce se întâmplă cu ea.
Iar partea dinspre șosea, pentru care își făcuseră deja planuri, nu s-a vândut.