Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mama și-a ridicat paharul cu apă.
— Pentru Doina, care știe foarte bine că amândouă am început la același supermarket. Eu la casă, ea la raionul de cosmetice.
Nimeni n-a râs.
Doina a rămas cu paharul ridicat.
Alexandru s-a uitat la mama lui.
— Ai lucrat într-un supermarket?
— Câteva luni, a răspuns ea.
Mama a dat din cap.
— Patru ani.
Doina s-a întors spre ea.
— Au trecut aproape patruzeci de ani. Nu înțeleg ce încerci să demonstrezi.
— Nimic. Doar mi s-a părut ciudat să folosești meseria mea ca să-mi umilești fiica, când am împărțit același vestiar ani întregi.
Doina și-a pus paharul pe masă.
— Nu am umilit pe nimeni.
— Ai numit-o “fiica unei casiere” în loc s-o numești mama nepoatei tale.
— Pentru că asta este.
Mama a ridicat din umeri.
— Și tu ești fiica unui mecanic auto din Giurgiu. Dar nu cred că e nimic rușinos în asta.
Fața Doinei s-a schimbat.
Monica, sora lui Alexandru, s-a întors spre ea.
— Bunicul a fost mecanic?
Doina nu i-a răspuns.
Mama însă s-a așezat.
Nu mai avea nimic de demonstrat.
Doina avea.
— Ce urmărești? a întrebat-o.
— Absolut nimic.
— Ai venit aici pregătită să mă faci de râs.
Mama a râs scurt.
— Doina, eu am venit cu o păturică pentru nepoata mea. Tu ai deschis subiectul meseriilor.
Câteva persoane și-au coborât privirea.
M-am uitat din nou la Alexandru.
Așteptam să spună ceva.
Orice.
— Hai să terminăm aici, a spus el.
— Nu, am răspuns.
S-a întors spre mine.
— Lucia, te rog. E petrecerea copilului nostru.
— Tocmai de aceea.
Doina și-a împins scaunul.
— Nu permit să fiu atacată la un eveniment organizat și plătit de mine.
— Cine te-a atacat?
— Mama ta tocmai a încercat să mă umilească.
Am rămas uitându-mă la ea.
— Tu ai spus în fața tuturor că sunt norocoasă că fiul tău m-a ales pentru că mama mea a fost casieră.
— Am făcut o glumă.
— Și Alexandru a zâmbit.
Soțul meu și-a trecut mâna peste față.
— Nu pentru că mi s-a părut amuzant.
— Atunci de ce?
— Pentru că o cunosc pe mama. Dacă reacționezi, continuă.
— Deci soluția ta este să tac eu.
— Soluția mea este să nu transformăm orice replică într-un război.
Doina a intervenit imediat:
— Exact.
Atunci am înțeles de ce se întâmplase de atâtea ori.
Nu pentru că Alexandru nu observa.
Observa.
Doar că liniștea lui era întotdeauna cumpărată cu disconfortul meu.
M-am ridicat cu grijă.
— Petrecerea s-a terminat pentru mine.
— Lucia, a spus Alexandru.
— Eu plec.
Mama și-a luat geanta.
Doina a râs nervos.
— Extraordinar. După tot ce am făcut pentru voi.
M-am oprit.
— Ce ai făcut pentru noi?
— Serios?
A început să enumere.
Avansul pentru apartamentul nostru.
Mobilierul din camera copilului.
Petrecerea.
Banii dați lui Alexandru când își schimbase mașina.
Apoi a spus lucrul care a făcut conflictul mult mai simplu decât își imagina:
— Dacă familia mea este atât de îngrozitoare, poate ar trebui să vă descurcați fără banii familiei mele.
Alexandru s-a ridicat imediat.
— Mamă, nu e nevoie.
— Ba este. Să vedem cât de independentă se simte Lucia când trebuie să plătiți singuri rata.
M-am uitat la soțul meu.
Apartamentul nostru fusese cumpărat pe numele amândurora, dar părinții lui ne împrumutaseră o parte din avans.
Alexandru îmi spusese întotdeauna că banii fuseseră un ajutor.
Dintr-odată, Doina îi transforma într-o lesă.
— Cât îi datorăm exact? am întrebat.
— Lucia, nu acum, a spus Alexandru.
— Cât?
Doina mi-a spus suma.
Era mare.
Nu imposibilă.
Dar suficientă cât să ne oblige să renunțăm la multe lucruri dacă trebuia restituită repede.
— Bine, am spus.
Alexandru s-a uitat la mine.
— Ce înseamnă “bine”?
— Înseamnă că îi dăm banii înapoi.
— Cu ce?
— Vindem mașina pe care tocmai ți-ai luat-o. Folosim economiile și pentru restul facem un credit.
— Ești nebună?
— Nu. Doar nu vreau ca mama ta să poată cumpăra dreptul de a mă umili.
Doina și-a încrucișat brațele.
— Alexandru nu va face asta.
M-am întors spre el.
— Atunci spune tu ce vei face.
Pentru prima dată în acea zi, nu l-a mai salvat nimeni de răspuns.
A privit-o pe mama lui.
Apoi pe mine.
— Mașina se vinde.
Doina a încremenit.
— Poftim?
— Îți returnăm banii.
— Pentru ea?
Alexandru a clătinat din cap.
— Pentru noi. Pentru că n-ar fi trebuit să ajungem în situația în care poți amenința că ne iei ajutorul înapoi de fiecare dată când nu-ți convine ceva.
— După câte am făcut pentru tine?
— Tocmai asta e problema. Le ții minte pe toate ca să le poți folosi după.
Doina și-a luat geanta.
— Dacă pleci cu ele acum, să nu mă cauți.
Alexandru a rămas câteva secunde nemișcat.
Apoi și-a luat sacoul.
A venit cu noi.
Asta nu a reparat ce făcuse.
În mașină i-am spus clar că faptul că mă apăra după ce mama lui mă umilise ani întregi nu ștergea anii în care îmi ceruse mie să tac.
În următoarele săptămâni am vândut mașina lui Alexandru, am folosit o parte din economii și am refinanțat diferența. Am returnat integral banii părinților lui.
Ne-a costat.
Am amânat renovarea apartamentului și vacanța pe care o planificasem după naștere.
Dar Doina nu mai avea nimic financiar de retras atunci când era supărată.
Nu am mai văzut-o până după nașterea fiicei noastre.
Alexandru a încercat de două ori să mă convingă s-o invit la maternitate.
Am refuzat.
— Poate să-și vadă nepoata după ce venim acasă, dar nu intră aici doar pentru că este mama ta.
De data aceea nu mi-a spus că exagerez.
Doina și-a văzut nepoata la aproape două săptămâni după naștere.
A venit la apartamentul nostru și a încercat să se comporte ca și cum petrecerea nu existase.
N-am lăsat lucrurile așa.
I-am spus că poate avea o relație cu nepoata ei, dar nu va mai face remarci despre mama mea, despre familia din care provin sau despre cât de “norocoasă” sunt că m-am căsătorit cu fiul ei.
Doina nu și-a cerut scuze.
A spus doar că va avea grijă ce spune.
De aceea relația noastră a rămas rece.
Mama, în schimb, venea în fiecare miercuri să mă ajute cu fetița.
Într-o după-amiază am găsit-o pe canapea, cu nepoata adormită pe piept și păturica albă croșetată peste amândouă.
Setul scump din cașmir primit de la Doina era în dulap.
Nu pentru că valora mai puțin.
Ci pentru că, dintre toate lucrurile primite la petrecerea aceea, păturica mamei era cea pe care o foloseam în fiecare zi.