Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Andreea a întors programul spre Radu.
Pe pagina pe care o găsise era fotografia mea.
Sub ea scria funcția pe care o ocupam de aproape doi ani în grupul hotelier.
Director de dezvoltare pentru restaurante și experiență gastronomică.
Mai jos era menționat proiectul pentru care venise Radu în seara aceea.
Eu făceam parte din conducerea echipei care îl pregătise.
Radu a citit de două ori.
— Asta e o glumă?
— Nu, am spus.
— De când lucrezi aici?
— De aproape doi ani.
S-a uitat la mine de parcă tocmai îl mințisem.
— Și nu mi-ai spus?
Am rămas câteva secunde fără cuvinte.
— Ți-am spus.
— Nu.
— De trei ori, Radu.
Prima dată fusese înainte de divorț, când îi povestisem despre proiectul de consultanță pe care îl primisem.
Răspunsese la două e-mailuri în timp ce vorbeam.
A doua oară îi spusesem că mi se oferise un contract permanent.
Mă întrebase dacă asta însemna că voi lipsi mai mult de acasă.
A treia oară râsese.
“Un contract cu niște hoteluri nu înseamnă că ți-ai făcut o carieră, Clara.”
După aceea nu-i mai spusesem nimic.
Andreea îl privea.
— Mi-ai spus că după divorț n-a avut din ce să se întrețină.
— Nu asta am spus.
— Ba exact asta ai spus.
Radu a ignorat-o.
— Ai știut că firma mea participă la selecția pentru proiect?
— Da.
— Și tu faci parte din echipa care decide?
Acolo era întrebarea pe care o așteptam.
— Nu.
A clipit.
— Cum adică nu?
— În momentul în care compania ta a intrat pe lista finală, am declarat conflictul de interese și m-am retras din evaluare.
Pentru prima dată, părea ușurat.
— Atunci nu avem nicio problemă.
— Eu nu am.
Mihai Dumitrescu ne-a întrerupt.
— Clara, trebuie să urcăm pe scenă.
Am plecat cu el.
Radu s-a întors spre Andreea.
Dar ea nu mai părea deloc liniștită.
Câteva minute mai târziu, Mihai a început prezentarea.
A vorbit despre cele trei hoteluri, despre restaurante și despre investiția pe care grupul urma s-o facă.
Apoi m-a invitat pe scenă.
Nu am vorbit despre Radu.
Am prezentat proiectul la care lucrasem cu echipa mea.
La un moment dat, pe ecran a apărut modelul operațional pe care urma să-l folosim în noile restaurante.
Am văzut-o pe Andreea întorcându-se spre Radu.
Recunoscuse câteva dintre principii.
Normal.
Le folosise în ultimul an în campaniile prin care îl prezenta pe Radu drept “vizionarul” companiei sale.
Numai că acele principii existau în documentele mele cu ani înainte ca el să înceapă să vorbească public despre ele.
După prezentare, Mihai a revenit la microfon.
— Mai avem un anunț.
Radu s-a îndreptat în scaun.
Venise momentul contractului.
— Pentru eliminarea oricărei suspiciuni de favorizare, doamna Clara Marinescu s-a retras complet din evaluarea firmelor finaliste.
Radu a zâmbit.
Apoi Mihai a continuat:
— La solicitarea departamentului nostru juridic, toate companiile finaliste au trecut însă printr-o verificare financiară și de conformitate independentă.
Zâmbetul lui Radu a dispărut.
L-am văzut.
Și Andreea l-a văzut.
S-a apropiat de el.
— De ce ai făcut fața asta?
— N-am făcut nimic.
— Radu.
Mihai a anunțat câștigătorul.
Nu era compania lui.
În sală au izbucnit aplauzele.
Radu a rămas nemișcat.
Apoi s-a ridicat și a venit direct spre mine.
— Trebuie să vorbim.
Am ieșit pe terasa hotelului.
— Tu ai făcut asta.
— Nu.
— Tu ai cerut verificarea.
— Departamentul juridic verifică toate proiectele de dimensiunea asta.
— Știai ce vor găsi.
— Ce au găsit?
A tăcut.
Asta mi-a confirmat că știa.
— Spune-mi, Radu.
— Niște probleme cu subcontractorii.
— Ce probleme?
— Nu te privește.
— Atunci nici pierderea contractului nu mă privește.
S-a apropiat.
— Ai fi putut interveni.
Am aproape râs.
Era aceeași căsnicie într-o singură propoziție.
Când apărea o problemă, eu trebuia s-o repar.
Când aveam o idee, devenea ideea lui.
Când reușea, meritul era al lui.
Când greșea, trebuia să-l protejez.
— Nu m-am retras din evaluare ca să pierzi, Radu. M-am retras ca să nu pot fi acuzată nici că te-am ajutat, nici că te-am sabotat.
— Și acum ești mulțumită?
— De ce aș fi?
— Pentru că ai câștigat.
— Nu suntem într-un concurs.
— Pentru tine poate.
O voce s-a auzit din spatele nostru.
— Pentru el a fost întotdeauna.
Andreea stătea în ușa terasei.
Ținea telefonul în mână.
— Ce faci aici? a întrebat Radu.
— Încerc să aflu câte dintre lucrurile pe care mi le-ai spus despre ea au fost adevărate.
— Nu începe și tu.
Andreea s-a uitat lung la el.
— Mi-ai spus că ideile companiei erau ale tale.
— Sunt ale companiei.
— Nu asta am întrebat.
Radu a tăcut.
— Clara a creat sistemele pe care le-am folosit eu ca să-ți construiesc imaginea publică?
— A contribuit.
Am văzut expresia Andreei schimbându-se.
— Cât?
— Eram căsătoriți. Lucram împreună. Ce importanță are acum?
— Pentru mine are. Pentru că de un an le spun jurnaliștilor că tu le-ai creat.
— Andreea, nu discutăm asta aici.
— De ce? Pentru că acum e incomod?
Radu și-a pierdut răbdarea.
— Ești prea emoțională.
Andreea a rămas nemișcată.
Eu am recunoscut imediat replica.
Și ea și-a dat seama.
— Așa îi spuneai și ei, nu?
Radu nu a răspuns.
— Prea sensibilă. Prea dramatică. Prea emoțională.
— Nu răstălmăci lucrurile.
Andreea și-a scos cheia apartamentului lui din geantă și a pus-o pe masa terasei.
— Mâine agenția mea îți trimite toate materialele.
Radu a pălit.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că voi corecta tot ce am publicat și nu pot susține cu documente.
— Îmi distrugi reputația.
— Nu. Încetez să o construiesc din lucruri care nu-ți aparțin.
A plecat.
Radu a rămas cu privirea fixată pe cheie.
Apoi s-a întors spre mine.
— Asta voiai?
— Nu.
— Ai venit aici, mi-am pierdut contractul, Andreea pleacă și vrei să cred că n-ai vrut nimic din toate astea?
— Am venit aici pentru că lucrez aici.
Pentru câteva secunde nu a mai avut nimic de spus.
În săptămânile următoare, auditul care îi costase contractul a produs probleme mai mari.
Doi clienți au cerut verificarea unor facturi vechi. Au apărut diferențe între materialele facturate și cele folosite în câteva proiecte. Un subcontractor a cerut plata unor datorii pe care Radu le amânase luni întregi.
Compania lui nu s-a prăbușit peste noapte.
Dar a pierdut proiectul, doi clienți importanți și povestea comodă în care fiecare succes îi aparținuse numai lui.
Andreea și-a ținut promisiunea.
A corectat materialele de presă și a eliminat afirmațiile pentru care nu exista nicio dovadă.
Au început să apară întrebări.
Cine crease, de fapt, sistemele pe care Radu le prezentase ani întregi drept ale lui?
Răspunsurile existau deja.
În e-mailuri.
În prezentări.
În documente vechi.
Cu numele meu pe ele.
Nu a trebuit să-i iau nimic.
A trebuit doar să nu-l mai protejez de adevăr.