Polițistul m-a ajutat să urc în mașină.
Nu mi-a pus cătușe.
Nu m-a întrebat nimic.
Asta mă speria și mai tare.
În tot drumul spre casa lui tanti Elena îmi treceau prin minte zeci de gânduri.
Poate căzuse cât eram eu acolo.
Poate uitasem ceva.
Poate cineva mă văzuse intrând în curte și mă bănuia pe nedrept.
Când am ajuns, poarta era deschisă.
În fața casei se afla o ambulanță și câțiva vecini vorbeau în șoaptă.
Mi s-a strâns inima.
Polițistul m-a condus până pe verandă.
Acolo mă aștepta un bărbat în costum, cu o servietă din piele.
— Bună dimineața, doamnă Maria. Sunt notarul doamnei Elena.
L-am privit nedumerită.
— Nu înțeleg…
A deschis servieta și a scos un plic galben.
Pe el era scris, cu litere tremurate:
„Pentru Maria.”
Mi-au început să tremure mâinile.
— Doamna Elena a lăsat instrucțiuni foarte clare, a spus notarul. Dacă se întâmplă ceva cu dumneaei, acest plic trebuie înmânat personal ultimei persoane care a ajutat-o fără să-i ceară nimic în schimb.
Am desfăcut încet plicul.
Înăuntru era o scrisoare și o cheie veche.
Am început să citesc.
“Maria, dacă citești aceste rânduri, înseamnă că Dumnezeu m-a chemat lângă Andrei.”
Lacrimile mi-au umplut ochii.
“Ieri te-am privit cum ai muncit ore întregi în căldură, deși purtai în pântece un copil și abia te mai țineai pe picioare. Nu m-ai ajutat pentru bani. Nici pentru laudă. M-ai ajutat pentru că ai un suflet bun.”
Am simțit cum mi se pune un nod în gât.
“De mai bine de un an mă întreb cui să las casa în care am trăit cu soțul meu. N-am avut copii. Nici nepoți. Nu voiam să ajungă la oameni care să o vândă în prima zi.”
Am ridicat privirea spre notar.
Acesta a încuviințat din cap.
— Testamentul a fost autentificat săptămâna trecută.
Am continuat să citesc.
“Ieri am înțeles cui trebuie să-i rămână. Nu pentru că mi-ai tuns iarba. Ci pentru că mi-ai arătat că încă există oameni care fac bine fără să aștepte nimic.”
Cheia din plic mi se părea dintr-odată mult prea grea.
“Casa este a ta. În cămară și în dulapul din sufragerie vei găsi și economiile noastre. Nu sunt averi, dar sper să te ajute până îți vei ține copilul în brațe.”
Am izbucnit în plâns.
Notarul mi-a întins o batistă.
— Mai este o anexă, mi-a spus.
Mi-a întins încă un document.
Era testamentul.
Totul era făcut legal.
Casa.
Terenul.
Economiile.
Totul.
Nu puteam scoate niciun cuvânt.
Polițistul, care stătuse până atunci în tăcere, a spus încet:
— Aseară, înainte să se culce, doamna Elena i-a spus vecinei că poate pleca liniștită. Spunea că și-a găsit, în sfârșit, omul potrivit.
Am privit spre curtea în care cu doar o zi înainte tunsesem iarba.
Totul părea neschimbat.
Și totuși, viața mea se schimbase complet.
În următoarele luni am vândut apartamentul pentru care banca începuse executarea.
Am achitat toate datoriile.
M-am mutat în casa lui tanti Elena.
Când s-a născut băiețelul meu, primul lucru pe care l-am făcut după ce am ajuns acasă a fost să ies cu el în brațe în curte.
Am privit spre iarba proaspăt tunsă.
Mi-am amintit de vocea ei.
— Ești o fată bună. Să nu uiți asta.
L-am strâns pe băiețel la piept și am șoptit:
— N-o să uit niciodată.
În fiecare primăvară tund singură iarba din curte.
Nu pentru că n-aș putea plăti pe cineva.
Ci pentru că fiecare brazdă îmi amintește de ziua în care am crezut că viața mea se prăbușește… iar Dumnezeu mi-a răspuns prin bunătatea unei femei care nu mai avea pe nimeni, dar care a ales să lase totul unui om pe care l-a recunoscut după inimă, nu după avere.