Continuarea povestii – O lună a trecut fără să-i spun nimic.
Nu i-am mărturisit că fusesem la Cluj.
Nu i-am spus că l-am văzut urcând pe scenă.
Nici că am plecat înainte să se termine festivitatea.
Am păstrat totul doar pentru mine.
Îmi vedeam de gospodărie.
Hrăneam găinile.
Udăm grădina.
Mai făceam câte un borcan de zacuscă.
Iar o dată pe săptămână vorbeam câteva minute la telefon.
Despre vreme.
Despre serviciu.
Despre nimic important.
Într-o marți, aproape de miezul nopții, câinele a început să latre.
Apoi s-a oprit brusc.
Am auzit pași pe prispă.
Și câteva bătăi ușoare în ușă.
Am deschis.
În prag era Cătălin.
Avea cămașa șifonată.
Ochii umflați.
Părea că îmbătrânise zece ani într-o singură lună.
— Mamă…
Atât a reușit să spună.
A intrat în bucătărie și s-a așezat pe același scaun pe care stătusem și eu când aflasem de la Veronica despre absolvire.
Și a început să plângă.
Un bărbat de douăzeci și cinci de ani.
Cu capul în palme.
Ca un copil.
M-am apropiat fără să spun nimic.
I-am mângâiat părul.
Așa cum făceam când era mic și avea febră.
— Spune-mi, dragu’ mamii…
Ce s-a întâmplat?
Nici n-am realizat că folosiserăm din nou cuvintele acelea de care îi fusese cândva rușine.
Le-a auzit.
Și a izbucnit și mai tare în plâns.
— M-a părăsit Denisa…
Am rămas tăcută.
Îmi aminteam fata blondă pe care o îmbrățișase după ceremonie.
— De ce?
A ridicat încet privirea.
Avea ochii roșii.
— Mi-a spus că sunt prea de la țară.
Că se vede de unde vin.
Că oricâte diplome aș avea, tot se aude în felul în care vorbesc.
Că părinților ei le-a fost rușine când au aflat din ce familie provin.
Fiecare cuvânt lovea în mine.
Dar nu pentru că mă durea.
Ci pentru că îl vedeam pe el trăind exact aceeași umilință pe care mi-o făcuse mie.
A tăcut câteva clipe.
Apoi a șoptit:
— Mamă…
Am înghețat când l-am auzit.
— Te-am văzut.
— Unde?
— La absolvire.
Erai pe ultimul rând.
Cu un trandafir în mână.
Am simțit cum îmi fuge sângele din obraji.
Nu știam că mă observase.
— Când m-au strigat pe scenă, te-am văzut.
Și m-am rugat să nu strigi.
Să nu te ridici.
Să nu se audă accentul tău.
Când te-am văzut ieșind din sală…
m-am simțit ușurat.
Mi-e rușine și acum că spun asta.
Lacrimile îi curgeau fără oprire.
— Dumnezeu m-a pedepsit exact pentru ce ți-am făcut eu.
N-am mai rezistat.
L-am tras în brațe.
Ca atunci când era copil.
L-am lăsat să plângă.
N-am vrut să-l cert.
Viața îl învățase deja mai mult decât aș fi putut eu.
După ce s-a liniștit puțin, i-am șters obrajii.
— Ascultă-mă bine.
Nu accentul te-a făcut om.
Nu satul din care vii.
Nici pe mine nu m-au făcut mai puțin mamă.
Omul care se rușinează de rădăcinile lui rămâne fără ele.
Dar omul care și le asumă merge drept oriunde.
A dormit în noaptea aceea în camera lui.
Dimineața l-am găsit în curte, privind nucul plantat de tatăl lui.
Am ieșit cu două căni de lapte cald.
Ne-am așezat pe laviță.
Soarele abia răsărea peste dealuri.
După câteva minute de liniște, a spus încet:
— Mamă…
Iartă-mă.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Te-am iertat înainte să-mi ceri.
S-a uitat spre mine.
— La toamnă încep masterul.
Și când o fi absolvirea…
te vreau în primul rând.
Nu în ultimul.
În primul.
Și vreau să strigi cât te ține gura.
„Bravo, dragu’ mamii!”
Să audă toată sala.
Mi s-au umplut din nou ochii.
— No…
atunci o să strig de-o să creadă lumea că s-a pornit alarma.
A râs.
Un râs adevărat.
Cum nu-l mai auzisem de ani de zile.
Doi ani mai târziu, am fost din nou la Cluj.
De data aceasta nu m-am ascuns.
Am stat chiar în primul rând.
Cu un buchet mare de flori în brațe.
Când i-au rostit numele, m-am ridicat și am strigat din tot sufletul:
— Bravo, dragu’ mamii!
Toată sala s-a întors spre mine.
Iar Cătălin…
în loc să plece privirea, a zâmbit larg și a răspuns cu glas tare:
— Mulțam, mamă!
În clipa aceea am știut că nu se întorsese acasă doar fiul meu.
Se întorsese și copilul care, odinioară, spunea fără rușine „no”, „amu” și „dragu’ mamii”, iar acum înțelesese că cele mai frumoase cuvinte sunt cele care te duc înapoi la rădăcinile tale.