CONTINUAREA – În dimineața celei de-a unsprezecea zile, apartamentul mirosea a pâine prăjită și cafea. Încercam să mă port normal pentru copii, deși eram epuizată. Matei desena la masă, iar Ilinca privea pe geam, așa cum făcea în fiecare dimineață de aproape două săptămâni.
Deodată, cineva a bătut puternic în ușă. Trei lovituri atât de tari încât am tresărit cu toții. Ilinca s-a ridicat imediat și a șoptit aproape fără glas:
— Mătușă… cred că a venit mami…
M-am apropiat încet de ușă și am privit prin vizor. Inima mi s-a oprit pentru o clipă.
Andreea era acolo.
Dar nu era singură.
De o parte și de alta a ei se aflau doi polițiști.
Am deschis fără să mai gândesc.
Unul dintre polițiști m-a salutat politicos și mi-a explicat imediat motivul prezenței lor.
— Bună ziua. Nu vă speriați. Nu este vorba despre o faptă penală. Școala fetiței a solicitat o verificare, deoarece mama nu mai putea fi contactată, iar copiii locuiau la o altă adresă. Doamna ne-a rugat să o însoțim pentru clarificarea situației și pentru siguranța tuturor.
Abia atunci am reușit să respir.
M-am uitat la sora mea.
Slăbise vizibil.
Nu mai avea machiaj, iar cearcănele îi trădau nopțile nedormite. Părea cu zece ani mai îmbătrânită decât în ziua în care îmi lăsase copiii în fața ușii.
— Unsprezece zile… am spus cu glas stins. Atât ai avut să-mi faci?
Andreea a început să plângă.
— Știu că nu merit să mă ierți… dar n-am avut altă soluție.
Polițiștii au intrat pentru câteva verificări de rutină, timp în care copiii au rămas în sufragerie. Andreea m-a rugat să mergem câteva clipe în bucătărie.
Acolo mi-a spus, în sfârșit, adevărul.
După despărțirea de soțul ei, acesta lăsase în urmă datorii uriașe făcute la persoane periculoase. La început primise doar telefoane. Apoi au început să apară oameni la ușa apartamentului, cerând bani pe care ea nu îi avea. În ultimele zile înainte să dispară, fusese urmărită și amenințată că, dacă nu achită datoria, vor veni din nou acasă. Nu voia ca cei mici să vadă acele scene și nici nu voia să știe cineva unde se află copiii.
— Dacă îți spuneam totul, te-ai fi implicat imediat. Iar dacă te urmăreau și pe tine? Nu puteam risca asta.
Am rămas fără cuvinte.
Toate piesele începeau să se lege.
Valiza.
Telefonul închis.
Rucsacul pregătit.
Plicul lăsat la agenția imobiliară.
Mama noastră, obligată să tacă.
Andreea își petrecuse cele unsprezece zile alergând între avocați, executor, bancă și poliție, încercând să obțină ordine de protecție, să demonstreze că datoriile nu îi aparțineau și să găsească un loc sigur unde să se mute împreună cu cei mici.
De aceea își golise contul.
Nu fugise cu alt bărbat.
Nu își abandonase copiii.
Încerca disperată să-i salveze.
— Tu ai fost singura persoană despre care eram sigură că nu mă va refuza niciodată, mi-a spus printre lacrimi. Știam că la tine copiii vor fi în siguranță. Dar am greșit că te-am lăsat în întuneric. Te-am făcut să treci printr-un coșmar.
N-am putut spune nimic câteva secunde.
Eram încă furioasă.
Furioasă pentru minciuni, pentru nopțile în care nu dormisem, pentru întrebările copiilor la care nu știam ce să răspund și pentru faptul că aproape îmi pierdusem serviciul.
Dar, privind-o, am înțeles și frica prin care trecuse.
— Te iubesc, Andreea, i-am spus în cele din urmă. Dar să nu mai faci niciodată asta. Dacă suntem familie, trecem împreună prin necazuri, nu fiecare pe cont propriu.
Ea a dat din cap și m-a îmbrățișat fără să spună un cuvânt.
Când a ieșit în sufragerie, Ilinca a alergat prima și s-a aruncat în brațele mamei sale. Matei a urmat-o imediat, plângând și râzând în același timp.
Polițiștii au încheiat verificarea, au constatat că cei doi copii fuseseră îngrijiți în condiții foarte bune și au plecat după câteva minute.
Înainte să închidă ușa, unul dintre ei s-a întors spre mine și a spus:
— Au avut mare noroc că au avut o mătușă ca dumneavoastră.
Nu m-am simțit o eroină.
M-am simțit doar obosită.
Trei săptămâni mai târziu, Andreea se mutase într-un alt apartament, iar problemele juridice începeau să se rezolve. Ilinca își recăpătase zâmbetul, Matei nu se mai trezea plângând în timpul nopții, iar viața încerca, încet, să intre din nou pe făgașul normal.
În ziua în care au plecat definitiv acasă, Ilinca m-a îmbrățișat atât de tare încât aproape am început să plâng.
— Mătușă… casa ta o să fie mereu și casa mea, nu?
Am zâmbit și i-am mângâiat părul.
— Întotdeauna, iubita mea. Indiferent ce se va întâmpla, aici vei avea mereu un loc unde să te întorci.