Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am întins mâna spre Sorin.
— Cheia.
Sorin a privit brelocul, apoi pe Cătălin.
— Mi-ai spus că Elena știe.
— Știe acum, răspunse soțul meu.
— Cheia, Sorin.
El a scos-o din buzunar, dar înainte să mi-o dea, Cătălin i-a luat-o din mână.
— Termină cu circul.
Am rămas nemișcată.
— Dă-mi cheia mașinii mele.
— Mâine au nevoie de ea.
— Nu mă interesează.
— Pe mine mă interesează.
A strâns cheia în palmă.
Iulia se ridică.
— Cătălin, nu vrem să intrăm între voi.
— Nu intrați. Elena face întotdeauna așa când lucrurile nu se întâmplă exact cum vrea ea.
Am simțit cum mi se încălzește fața.
— Ai mințit doi oameni că eu am fost de acord să locuiască aici. Le-ai promis mașina mea. Ai luat cheia fără să-mi spui. Și tot eu sunt problema?
— Le-am promis ajutor.
— Atunci ajută-i cu lucrurile tale.
— Suntem căsătoriți!
— Exact. Nu sunt depozitul tău de resurse.
Sorin se ridică.
— Dă-i cheia, Cătălin.
Soțul meu îl privi surprins.
— Tu acum îi iei partea?
— Nu iau partea nimănui. Mi-ai spus că totul este stabilit.
— Pentru că urma să fie!
Iulia încremeni.
— Cum adică „urma”?
Cătălin își dădu seama prea târziu ce spusese.
— Adică știam că Elena va înțelege.
— Nu, spuse Iulia. Ne-ai spus că ai discutat deja.
Cătălin aruncă cheia pe masă.
— Bine! Luați-o! Dumnezeule, pentru o nenorocită de mașină…
Am luat cheia.
Dar conflictul nu se terminase.
— Și apartamentul? întrebă Sorin. Ai vorbit sau nu cu omul acela?
— Am niște contacte.
— Mi-ai spus că proprietarul ne ține apartamentul până miercuri.
Cătălin tăcu.
— Și serviciul?
— Sorin, nu începe și tu.
— Mi-am dat demisia înainte să venim aici.
M-am întors spre el.
— Ai venit la București pentru postul promis de Cătălin?
Sorin dădu încet din cap.
— Mi-a spus că este rezolvat. Că trebuie doar să mă prezint.
Iulia se așeză pe marginea canapelei.
Acum nu mai părea obraznică.
Părea speriată.
— Noi am dat și avans pentru transportul mobilei, spuse ea.
Cătălin ridică mâinile.
— Vă ajut eu. Nu v-am adus aici ca să vă las baltă.
— Cu ce? am întrebat.
S-a întors spre mine.
— Elena, nu acum.
— Ba exact acum. Cu ce îi ajuți?
— Găsim o soluție.
— Din nou „găsim”.
M-am apropiat.
— Tu promiți. Noi găsim.
— Pentru că suntem familie!
— Atunci spune-le ce poți oferi tu, fără casa mea, fără mașina mea și fără salariul meu.
Cătălin mă privi cu o furie pe care nu i-o mai văzusem de mult.
— Casa ta?
— Apartamentul este al meu. L-am cumpărat cu trei ani înainte să ne căsătorim.
Sorin se întoarse brusc spre el.
— Mi-ai spus că este al vostru.
— Suntem căsătoriți, pentru Dumnezeu!
— Asta nu te face proprietar, am spus.
Iulia se ridică.
— Sorin, eu nu rămân aici.
— Stați, spuse Cătălin. Nu pleacă nimeni.
— Nu putem sta într-o casă în care proprietara află de noi când intră pe ușă.
— Elena vă lasă să stați.
M-am uitat la el.
— Nu mai vorbi în numele meu.
A tăcut.
— Puteți rămâne în seara aceasta, le-am spus. Ați venit aici bazându-vă pe niște lucruri despre care nu știați că sunt minciuni. Mâine vă ajut să găsiți o pensiune pentru câteva zile.
Sorin dădu din cap.
— Mulțumesc.
Cătălin izbucni.
— Extraordinar! Acum îi dai afară și te prefaci generoasă?
— Nu. Încerc să repar ce ai făcut tu fără să-i pedepsesc pe ei.
— Nu pleacă nicăieri!
Sorin se întoarse spre el.
— Ba plecăm.
— Sunt familia ta!
— Tocmai de aceea nu trebuia să mă minți.
Cătălin lovi cu palma în spătarul unui scaun.
— Am încercat să te ajut!
— Nu, răspunse Sorin. Ai încercat să pari omul care poate rezolva orice.
Replica îl lovi mai tare decât orice aș fi putut spune eu.
În seara aceea aproape nimeni nu a dormit.
A doua zi, înainte de serviciu, i-am ajutat pe Sorin și Iulia să găsească o pensiune în apropiere.
Sorin avea însă o problemă mai serioasă decât cazarea.
Rămăsese fără loc de muncă.
Cătălin îi spusese să vină liniștit la București pentru că „postul îl așteaptă”.
În realitate, trimisese cu două săptămâni înainte un mesaj unui fost coleg și primise un răspuns vag:
„Poate discutăm cândva.”
Asta fusese tot.
Sorin citise conversația de pe telefonul lui Cătălin.
— Mi-am dat demisia pentru un „poate discutăm cândva”, spuse el.
Cătălin încercă să se apere.
— Dacă te duceai acolo, poate ieșea ceva.
— Dar tu mi-ai spus că ai vorbit cu directorul.
— Am exagerat puțin.
— Puțin?
Iulia nu mai spunea nimic.
Își împacheta hainele.
Când au plecat, Sorin s-a oprit în fața mea.
— Îmi pare rău pentru cum am intrat ieri aici. Dacă aș fi știut…
— Știu.
— Și mașina…
— Știu și asta.
A dat din cap.
— Mulțumesc că nu ne-ai făcut pe noi vinovați pentru minciunile lui.
După ce ușa s-a închis, am rămas singură cu Cătălin.
— Ești mulțumită? întrebă.
Am crezut că nu auzisem bine.
— Poftim?
— Ai obținut ce voiai. I-ai întors împotriva mea.
— Tu i-ai adus la București cu un serviciu care nu exista.
— Încercam să-mi ajut vărul!
— Mințindu-l?
— Oamenii au nevoie uneori de un impuls.
Am rămas uitându-mă la el.
Asta era problema.
Nu înțelegea.
Nici după toate cele întâmplate.
— Și eu de ce trebuia să plătesc pentru impulsul tău?
— Pentru că ești soția mea.
A spus-o atât de simplu, încât atunci am înțeles că nu fusese o greșeală.
Era felul în care vedea căsnicia noastră.
El putea promite.
Eu trebuia să fac posibil.
— Cătălin, dacă ieri îți spuneam că sora mea vine două săptămâni, că îi dau mașina ta și că tu vei merge la serviciu cu autobuzul, ce ai fi făcut?
— Nu este același lucru.
— De ce?
— Pentru că…
S-a oprit.
Nu avea răspuns.
În schimb, s-a enervat.
— Dacă pentru tine o mașină valorează mai mult decât familia mea, atunci poate că n-avem ce discuta.
— Nu mașina ne-a adus aici.
— Ba despre mașină ai făcut tot scandalul!
— Nu. Faptul că ai promis lucrurile mele, ai mințit oamenii că eu am fost de acord și apoi ai luat cheia pe ascuns ne-a adus aici.
A doua zi, Cătălin a plecat la mama lui.
Nu i-am cerut să plece.
A făcut-o singur, convins că după două-trei zile îl voi suna.
Nu l-am sunat.
După o săptămână a venit acasă.
— Cât mai continuăm prostia asta?
— Eu nu continui nimic.
— Atunci hai să uităm.
— Nu pot.
— Elena, am înțeles. Data viitoare te întreb.
— Nu asta ai înțeles.
— Atunci ce mai vrei?
— Să înțelegi că nu aveai dreptul să faci ceea ce ai făcut.
A oftat.
— Iar începem.
Atunci am știut.
Nu exista „data viitoare”.
Nu pentru mine.
I-am spus că vreau să ne despărțim.
La început a râs.
Apoi s-a enervat.
După aceea a încercat să mă convingă că arunc paisprezece ani de căsnicie pentru o cheie de mașină.
Dar nu era o cheie.
Era faptul că, după paisprezece ani, soțul meu încă vedea ceea ce era al meu ca pe ceva ce putea oferi altora pentru a cumpăra admirația lor.
Două luni mai târziu am depus actele de divorț.
Sorin și-a găsit între timp un loc de muncă adevărat în București, fără ajutorul lui Cătălin. El și Iulia au închiriat o garsonieră în Militari și au rămas în oraș.
Nu am devenit prieteni apropiați.
Dar într-o zi Iulia mi-a trimis un mesaj:
„Am cumpărat prima noastră mașină. Și, ca să știi, înainte să o conduc, l-am întrebat pe Sorin.”
Am râs.
Cătălin nu a găsit mesajul amuzant când i-am povestit despre el în timpul uneia dintre ultimele noastre discuții.
— Toată lumea mă face acum mincinos.
— Pentru că ai mințit.
— Am vrut să ajut.
— Cu lucrurile altora.
De data aceasta nu a mai avut replică.
După divorț, am rămas în apartamentul meu.
Și am păstrat mașina.
Dar niciuna nu fusese adevărata miză.
Miza fusese dreptul meu de a spune „nu” fără ca omul cu care eram căsătorită să considere că acel „nu” poate fi ignorat.
În seara în care am primit hotărârea definitivă, mi-am pus cheia mașinii în bolul mic de ceramică de lângă ușă.
Lângă ea am așezat cheia de rezervă.
Amândouă erau acolo.
Exact unde le lăsasem.
Și pentru prima dată după mult timp, nimeni nu mai făcea promisiuni în numele meu.