Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mircea se întoarse spre fiul lui.
— Radu?
Soțul meu își trecu limba peste buze.
— Tata, nu este chiar…
— Pe numele cui este casa?
Radu nu răspunse.
Tata făcu un pas lângă mine.
— Casa este exclusiv pe numele Cristinei.
Rodica clipi.
— Cum adică exclusiv?
Mama răspunse din bucătărie:
— Exact cum sună. Noi am cumpărat-o și am trecut-o pe numele fiicei noastre.
Mircea se uită din nou la Radu.
— Tu mi-ai spus că v-ați cumpărat casă.
— Pentru că aici vom locui amândoi!
— Nu asta te-am întrebat.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, Mircea nu mai vorbea cu mine de sus.
Era furios pe fiul lui.
— Mi-ai spus că pot vorbi cu Doina.
Radu ridică vocea.
— Și poate veni!
M-am întors spre el.
— Nu.
— Cristina, încetează.
— Nu vine nimeni să locuiască aici.
— Este mătușa mea!
— Și aceasta este casa mea.
— Iar eu sunt soțul tău!
— Asta îți dă dreptul să locuiești cu mine. Nu să distribui camere rudelor tale fără să mă întrebi.
Radu râse nervos.
— Auzi cum vorbești? „Îți dă dreptul să locuiești cu mine.” Deja mă tratezi ca pe un musafir.
— Nu. Tu te-ai comportat ca proprietar înainte să intrăm măcar în casă.
Mircea interveni:
— Stai puțin. Mihai știe?
Radu tăcu.
— Ce să știe? am întrebat.
Rodica răspunse:
— Că poate veni de luna viitoare.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— I-ai spus deja?
Radu ridică din umeri.
— Trebuia să-i spun din timp.
— Și mătușii Doina?
— Știe și ea.
— Dar eu nu știam.
— Știam că o să faci exact scandalul ăsta!
Replica lui schimbă totul.
Nu uitase să-mi spună.
Ascunsese intenționat.
— Deci de asta nu mi-ai spus.
— Pentru că orice discuție cu tine devine o negociere interminabilă.
— Despre casa mea, da. Vreau să particip la negociere.
— Nu pot să-mi las familia pe drumuri pentru că tu ai devenit brusc posesivă.
Mircea îl privi.
— Pe mine de ce m-ai mințit?
— Nu te-am mințit.
— Mi-ai spus că totul este stabilit cu Cristina.
Radu se enervă.
— Pentru că trebuia să fie!
Rodica îl privi surprinsă.
— Radu…
— Ce? Suntem căsătoriți. Urmează să avem un copil. Ce diferență face numele de pe o hârtie?
Tata se îndreptă.
— Face diferența că fiica mea poate hotărî cine locuiește în proprietatea ei.
— Cu tot respectul, nu este treaba dumneavoastră.
Tata îl privi lung.
— Am muncit douăzeci de ani ca să-i ofer copilului meu casa asta. Cred că pot să spun ceva când văd că ginerele meu o împarte altora înainte ca fiica mea să-și aducă aici măcar o pereche de papuci.
— Nu am furat nimic!
— Nu, spuse tata. Ai promis ceva ce nu era al tău.
Radu se întoarse spre mine.
— Spune-le să înceteze.
— Nu.
— Cristina!
— Tu le-ai spus părinților tăi că pot decide asupra casei. Acum explică-le tu că nu pot.
— Nu o să-mi umilesc familia.
— Atunci preferi să mă umilești pe mine.
— Nu dramatiza!
Rodica interveni:
— Poate găsim o soluție. Doina poate sta doar câteva luni.
Am întors capul spre ea.
— Nu.
— Cristina, femeia are probleme cu genunchii.
— Îmi pare rău pentru ea. Dar nu se mută aici.
— Și Mihai?
— Nici Mihai.
— Nici măcar temporar?
— Nu.
Mircea se înroși.
— Deci familia noastră nu este suficient de bună pentru casa părinților tăi?
— Nu despre asta vorbim.
— Exact despre asta vorbim!
— Nu. Vorbim despre faptul că ați venit prima dată într-o casă care nu vă aparține și, în douăzeci de minute, ați repartizat trei camere fără să mă întrebați.
Mircea deschise gura, dar Radu interveni:
— Tata, lasă. Nu are rost.
Apoi se întoarse spre mine.
— Dacă așa vrei să începi viața în casa asta, să nu te aștepți ca eu să mă prefac că este normal.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că eu nu mă mut aici dacă familia mea este tratată ca niște străini.
Am rămas tăcută.
Aștepta să mă sperie.
— Bine.
Radu clipi.
— Ce?
— Dacă asta este condiția ta, nu te muta.
Mama își duse mâna la gură.
Rodica se ridică.
— Cristina, ești însărcinată. Nu spune lucruri pe care o să le regreți.
— Tocmai pentru că sunt însărcinată nu mai vreau să accept lucruri pe care le voi regreta.
Radu mă privi câteva secunde.
— Perfect.
Și-a luat geaca.
— Când te calmezi, mă suni.
A plecat împreună cu părinții lui.
Nu l-am sunat.
În următoarele două zile am primit mesaje.
La început furioase.
„Ai făcut spectacol în fața părinților tăi.”
Apoi acuzatoare.
„Mihai și-a reziliat deja chiria.”
Asta m-a făcut să-l sun.
— Ce ai spus?
— Ai auzit.
— Fratele tău și-a reziliat chiria?
— Pentru că urma să se mute.
— Fără să mă întrebe nimeni?
— I-am promis.
— Atunci tu îi găsești altă locuință.
— Este și responsabilitatea ta.
— Nu.
A urmat o pauză.
— Chiar ai de gând să faci asta?
— Ce anume?
— Să alegi casa în locul căsniciei.
Atunci am înțeles că încă încerca să schimbe problema.
— Radu, eu nu aleg casa.
— Exact asta faci.
— Eu aleg să nu mai trăiesc cu un om care ia decizii în numele meu și apoi mă pedepsește dacă nu le accept.
A închis.
După patru zile a venit singur.
Părea obosit.
Am crezut, pentru câteva minute, că înțelesese.
— Am vorbit cu Mihai, spuse.
— Și?
— Mai poate rămâne o lună în apartamentul lui.
Am așteptat.
— Iar după?
— Cristina, putem măcar să-i dăm trei luni.
Am simțit ceva prăbușindu-se în mine.
— Tot asta ai venit să negociezi?
— Este fratele meu.
— Iar eu sunt soția ta.
— Tocmai. Ar trebui să mă ajuți.
— Te ajut când ai o problemă. Nu când creezi singur o obligație în numele meu și apoi îmi ceri mie să o respect.
— Trei luni.
— Nu.
— Două.
— Nu.
— Atunci ce vrei de la mine?
L-am privit.
— Să fi venit aici și să-mi spui că ai înțeles că nu aveai dreptul să promiți casa mea nimănui.
A tăcut.
— Poți să spui asta?
— Nu o să mă umilesc pentru că am încercat să-mi ajut fratele.
Acolo s-a terminat.
Nu cu țipete.
Nu cu poliție.
Nu cu un avocat apărut la poartă.
Pur și simplu am înțeles că, dacă îi dădeam trei luni lui Mihai, după trei luni urma să existe alt motiv.
Altă rudă.
Altă promisiune.
Alt lucru al meu pe care Radu îl considera disponibil pentru că eram soția lui.
I-am spus că vreau să ne despărțim.
De data aceasta nu a mai amenințat că nu se mută în casă.
A început să-mi explice cât de greu va fi să cresc un copil fără el.
— Nu vreau să cresc copilul fără tată, i-am spus. Dar nici nu vreau să-l cresc într-o casă în care vede că un „nu” spus de mama lui nu valorează nimic.
Ne-am separat.
După naștere, Radu a rămas tatăl copilului nostru și am stabilit clar cum urma să fie implicat în viața lui.
Dar căsnicia noastră s-a încheiat.
Nu i-am interzis familia.
Nu i-am cerut să aleagă între mine și părinții lui.
Am refuzat doar să las familia lui să decidă asupra vieții și proprietății mele.
Tata a terminat camera copilului cu două săptămâni înainte să nasc.
Mama a plantat câțiva trandafiri lângă aleea de la intrare.
Iar camera de la parter a rămas goală o vreme.
Nu m-a deranjat.
Nu orice cameră liberă este o problemă care trebuie rezolvată.
Uneori este doar o cameră liberă.
Și nu orice lucru pe care îl ai trebuie împărțit doar pentru că altcineva a hotărât că are nevoie de el.
Casa aceea fusese cumpărată de părinții mei ca să-mi ofere siguranță.
În cele din urmă, exact asta mi-a oferit.
Nu pentru că avea trei dormitoare, o curte sau pereți proaspăt zugrăviți.
Ci pentru că, atunci când cineva a încercat să-mi explice că mariajul îi dă dreptul să hotărască în locul meu, am putut spune un singur cuvânt și am rămas lângă el:
Nu.