Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Daria nu a spus nimic.
Asta a fost mai rău decât dacă ar fi început să plângă.
Și-a dat jos încet ghiozdanul și l-a lăsat lângă perete.
— Mami, pot să merg în camera mea?
— Da, iubita mea.
Am așteptat până când ușa s-a închis.
Apoi m-am întors spre Cătălin.
— Ai auzit ce te-a întrebat?
— Este copil. O să-i treacă.
Am rămas nemișcată.
— Asta crezi?
— Andreea, nu transforma fiecare lucru într-o traumă.
În acel moment nu mai aveam nimic de discutat.
Nu am țipat.
Nu l-am amenințat.
Am intrat în camera Dariei.
Stătea pe marginea patului.
— Am făcut ceva rău?
M-am așezat lângă ea.
— Nu.
— Atunci de ce tata nu vrea să cânt?
— Nu știu.
Era singurul răspuns cinstit pe care îl aveam.
Am luat-o în brațe.
În seara aceea am plecat împreună la sora mea, Ioana, care locuia în Drumul Taberei.
Cătălin nu m-a oprit.
Mi-a trimis primul mesaj după aproape două ore:
„Când termini cu teatrul, adu copilul acasă.”
Nu m-am întors.
A doua zi am discutat cu o avocată specializată în dreptul familiei.
Nu pianul era motivul pentru care căsnicia noastră se termina.
Pianul doar îmi arătase ceva ce refuzasem prea mult timp să văd.
Cătălin luase o decizie financiară importantă în secret.
Investise timp, bani și atenție în viața Alinei și a fiului ei.
Iar când îi cerusem o explicație, nu încercase să repare nimic.
Îmi oferise divorțul.
Așa că am acceptat ceea ce el pusese pe masă.
Când a primit actele, atitudinea lui s-a schimbat.
M-a sunat de șapte ori într-o singură zi.
— Chiar faci asta?
— Da.
— Pentru un pian?
— Nu.
— Atunci pentru ce?
— Pentru tot ce reprezintă pianul acela.
A râs.
— Mult succes să explici asta unui judecător.
Nu trebuia.
Dar Cătălin a transformat divorțul într-un conflict mult mai urât decât mă așteptasem.
A cerut ca Daria să locuiască în principal cu el.
În documentele depuse prin avocat susținea că eu reacționasem impulsiv, că plecasem cu copilul după o ceartă și că încercam să-i afectez relația cu fiica lui.
Când am citit, am simțit furie.
Avocata mea a rămas calmă.
— Nu răspundem cu furie. Documentăm realitatea.
Asta am făcut.
Nu i-am împiedicat vizitele.
Nu am vorbit urât despre el în fața Dariei.
Nu am transformat-o într-un mesager.
Cătălin avea posibilitatea să-și vadă fiica.
Numai că, foarte repede, a apărut problema pe care niciun dosar nu o putea ascunde.
Nu venea.
Prima dată a anulat pentru că avea o întâlnire de serviciu.
A doua oară a spus că rămăsese blocat în trafic.
A treia oară, Daria stătea îmbrăcată în hol și îl aștepta.
Au trecut douăzeci de minute.
Apoi patruzeci.
Apoi o oră.
Telefonul meu vibră.
„Nu mai ajung. A apărut ceva.”
Daria s-a uitat la mine.
— Nu mai vine?
— Nu astăzi.
Și-a dat jos geaca.
Nu a întrebat nimic.
În aceeași seară am aflat ce „apăruse”.
Alina publicase câteva imagini de la un mic eveniment muzical organizat pentru elevii școlii unde studia Matei.
Cătălin era acolo.
Lângă scenă.
Îl aplauda.
Am salvat imaginea și am închis telefonul.
Nu i-am arătat-o Dariei.
Dar ea avea să afle singură mai târziu.
Cătălin repetă același tipar.
Promitea.
Anula.
Apoi susținea că eu o îndepărtez de el.
În tot acest timp, Daria începuse lecțiile de pian.
Nu i-am cumpărat un pian de 40.000 de lei.
Am găsit la Brașov o profesoară pensionară care vindea o claviatură digitală foarte bună cu 900 de lei și am rugat un prieten să ne ajute cu transportul până în București.
Când am adus-o în apartamentul mic pe care îl închiriasem aproape de școala Dariei, ea a rămas în ușă.
— Este pentru mine?
— Da.
— Dar dacă mă plictisesc?
Întrebarea m-a durut.
— Atunci ne oprim. Dar nu vei afla niciodată dacă îți place cu adevărat dacă nimeni nu-ți dă voie să încerci.
S-a așezat în fața clapelor.
Primele sunete au fost stângace.
Unele greșite.
Dar Daria zâmbea.
La mediere, câteva luni mai târziu, avocatul lui Cătălin a încercat din nou să susțină că eu îi limitasem accesul la copil.
Avocata mea a pus calendarul vizitelor pe masă.
Din cele stabilite, Cătălin anulase majoritatea.
La una dintre date exista chiar mesajul lui:
„Nu pot veni. Matei are repetiție.”
Cătălin s-a uitat spre mine.
Nu eu scrisesem acel mesaj.
Nu eu îl obligasem să aleagă.
Alegerea fusese a lui.
— Încerc să fiu prezent pentru niște oameni care trec printr-o perioadă grea, spuse el.
Atunci avocata mea îl întrebă:
— Iar fiica dumneavoastră prin ce perioadă trece?
Nu răspunse.
Conflictul privind programul Dariei a continuat, dar realitatea devenea tot mai greu de răstălmăcit.
Daria locuia cu mine.
Cătălin avea un program clar în care putea să o vadă.
Problema nu era că eu îl țineam departe.
Problema era că el continua să creadă că putea apărea numai când îi convenea.
Divorțul a devenit definitiv.
Daria a rămas în principal cu mine, iar tatăl ei a primit un program stabil de legături personale și obligațiile financiare stabilite legal.
Nu am cerut să dispară din viața ei.
Am vrut doar ca promisiunile lui să nu mai valoreze mai mult decât faptele.
Câteva luni mai târziu, profesoara Dariei a înscris-o la un recital pentru copii organizat la un centru cultural din București.
În seara aceea purta o rochie fucsia simplă și o agrafă mică argintie în păr.
Înainte să urce pe scenă, mi-a strâns mâna.
— Dacă greșesc?
— Continui.
— Și dacă greșesc iar?
— Continui iar.
A zâmbit.
Atunci l-am văzut pe Cătălin.
Venise.
Stătea în ultimele rânduri.
Nu știam dacă Daria îl observase.
Dar când a urcat pe scenă, pentru câteva minute nu a mai contat nimeni altcineva.
A greșit două note.
S-a oprit o fracțiune de secundă.
Apoi a continuat.
Când a terminat, sala a aplaudat.
După spectacol, Cătălin ne-a ajuns din urmă pe hol.
Avea un buchet de flori.
— Ai fost minunată, îi spuse.
Daria luă florile.
— Mulțumesc.
— M-am gândit la ceva. Poate îți cumpăr și eu o claviatură pentru casa mea. Una mai bună.
Daria se uită spre mine.
Nu am intervenit.
Era discuția lor.
— Eu am deja una la mama.
— Putem lua una mai mare.
Daria strânse florile la piept.
— Nu am nevoie de una mai mare.
Cătălin zâmbi nesigur.
— Atunci ce ai vrea?
Fiica mea îl privi.
— Să vii când spui că vii.
Cătălin nu mai zâmbi.
— O să încerc.
Daria își coborî puțin privirea.
— Asta spui mereu.
Apoi m-a prins de mână.
Am plecat împreună.
Nu știam dacă relația dintre Daria și tatăl ei avea să se repare vreodată complet.
Asta depindea de el.
Eu nu aveam să o împiedic.
Dar nici nu aveam să mai acopăr scaunele goale pe care le lăsa în urma lui.
Căsnicia noastră se terminase definitiv.
Daria și cu mine aveam casa noastră, programul nostru și claviatura aceea de 900 de lei la care exersa aproape în fiecare seară.
Pianul de 40.000 de lei nu fusese niciodată adevărata problemă.
Problema fusese alegerea.
Iar într-o zi, când Cătălin îi spusese propriei fiice că visul ei nu merita investiția, Daria începuse să creadă că valoarea ei depindea de cât era dispus tatăl ei să ofere pentru ea.
A trebuit să învețe contrariul.
Și, notă cu notă, exact asta a făcut.