Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce să confirmi? întrebă Oana.
Adriana se opri.
Daria nu se grăbi să răspundă.
— Rezervarea sălii.
— Tu?
Oana râse scurt.
— De ce ai confirma tu rezervarea?
Adriana o privi nedumerită.
— Pentru că restaurantul îi aparține Dariei.
Tăcerea veni atât de brusc, încât se auzi clinchetul unui pahar de la bar.
Oana rămase cu mâna pe masă.
— Restaurantul… este al tău?
— Da.
Daria trase un scaun și se așeză.
Nu zâmbea.
— Acum putem discuta despre contract.
Chipul Oanei se schimbă aproape instantaneu.
— Dumnezeule, Daria! De ce nu mi-ai spus?
— Nu m-ai întrebat.
— Dar eu glumeam mai devreme.
— Nu părea că Bianca râde.
Oana aruncă o privire spre fată.
— Hai să nu transformăm o neînțelegere într-o tragedie.
Apoi se întoarse spre soții Georgescu.
— Vedeți? V-am spus că am relații aici.
Daria ridică privirea.
Oana tocmai găsise o altă metodă.
Dacă nu o mai putea trata ca pe o angajată, urma să o folosească drept „relație”.
— Nu ai nicio relație specială aici, Oana.
Zâmbetul îi dispăru.
— Cum adică?
Daria împinse foaia cu prețurile spre ea.
— Reducerea de douăzeci la sută nu există. Sonorizarea nu este gratuită. Servirea tortului este inclusă doar în anumite pachete, iar decorațiunile se facturează separat.
Doamna Georgescu se întoarse spre Oana.
— Dar dumneavoastră ne-ați spus că ați negociat personal toate acestea.
— Pentru că știam că Daria va înțelege.
— Nu știai nici măcar că restaurantul este al meu.
Oana tăcu o secundă.
Apoi contraatacă.
— Bine. Am anticipat puțin. Asta face un organizator bun.
— Un organizator bun negociază înainte să promită banii altuia.
— Daria, nu mă pune într-o situație ridicolă în fața clienților mei.
Acolo era adevărata miză.
Oana avea nevoie de contract.
Și avea nevoie ca soții Georgescu să nu afle că o bună parte dintre condițiile cu care îi convinsese să lucreze cu ea fuseseră inventate.
— Eu te pun într-o situație ridicolă?
— Știi foarte bine ce vreau să spun.
Oana își coborî vocea.
— Am venit cu un eveniment de aproape șaptezeci de persoane. Vorbim despre încasări serioase. Poți să faci o excepție.
— Nu în condițiile acestea.
— Pentru ce? Pentru că ți-am spus să ștergi o masă?
— Nu.
Daria o privi direct.
— Pentru că ai promis clienților prețuri pe care nu le aveai, ai vorbit urât cu angajata mea și acum încerci să transformi faptul că am fost colege într-o obligație financiară pentru mine.
Oana își strânse buzele.
— Atunci probabil că vom merge în altă parte.
— Este alegerea voastră.
Răspunsul o surprinse.
Se așteptase ca Daria să se sperie.
— Vorbești despre un contract mare.
— Știu.
— Și ești dispusă să-l pierzi?
— Sunt dispusă să pierd orice contract care începe cu minciuni.
Domnul Georgescu ridică mâna.
— O clipă.
Se întoarse spre Daria.
— Dacă eliminăm condițiile pe care ni le-a prezentat doamna Preda și discutăm direct oferta reală, restaurantul mai este disponibil?
Oana întoarse capul spre el.
— Domnule Georgescu, eu reprezint agenția.
— Tocmai asta încercăm să lămurim.
Soția lui scoase din geantă foile primite de la Oana.
— Care dintre lucrurile scrise aici au fost aprobate de restaurant?
Daria le verifică.
Aproape nimic.
Oana începu să explice.
Mai întâi spuse că fusese o eroare de comunicare.
Apoi că Adriana nu îi trimisese ultima ofertă.
Adriana deschise mapa și scoase corespondența tipărită.
Oferta fusese trimisă cu patru zile înainte.
Oana o primise.
— Atunci am interpretat-o diferit, spuse ea.
— Ai modificat prețurile, observă domnul Georgescu.
— Pentru că urma să negociez!
— După ce ni le-ai prezentat drept definitive.
Vocea lui nu era ridicată.
Tocmai de aceea Oana deveni și mai agitată.
— Putem rezolva. Daria, spune-le.
— Ce să le spun?
— Că ne oferi reducerea.
— Nu.
Oana o privi lung.
— După tot ce a fost între noi?
Daria aproape că zâmbi.
— Tocmai ai petrecut ultima jumătate de oră explicându-le oamenilor ce puțin am ajuns să însemn după liceu. Acum suntem suficient de apropiate încât să-ți finanțez promisiunile?
Doamna Georgescu își ascunse pentru o clipă zâmbetul.
Oana se ridică.
— Bine. Atunci plecăm.
Nimeni nu se mișcă.
— Am spus că plecăm.
Domnul Georgescu își puse ochelarii pe masă.
— Dumneavoastră puteți pleca.
Oana încremeni.
— Poftim?
— Evenimentul este al familiei noastre. Nu al dumneavoastră.
Soția lui continuă:
— V-am angajat ca să negociați în numele nostru, nu ca să inventați negocieri care nu au existat.
— Nu puteți să mă eliminați acum. Eu am organizat totul.
— Tocmai am descoperit că o parte din ceea ce ați „organizat” nu există.
Oana își luă geanta.
— O să regretați.
Domnul Georgescu nu răspunse.
Oana se întoarse spre Daria.
— Ești mulțumită acum?
Daria clătină din cap.
— Nu ți-am luat eu contractul, Oana.
— Ba exact asta ai făcut.
— Nu. Eu doar am refuzat să mint ca să-l păstrezi.
Oana plecă.
Ușa restaurantului se închise în urma ei.
Daria se întoarse către soții Georgescu.
— Dacă mai doriți sala, vă prezint oferta reală. Dacă preferați alt restaurant după tot ce s-a întâmplat, înțeleg perfect.
Cei doi se priviră.
— Vrem să vedem oferta reală, spuse doamna Georgescu.
Negocierea dură aproape o oră.
Nu primiră douăzeci la sută reducere.
Nu primiră servicii inventate.
Dar găsiră un meniu potrivit bugetului și renunțară la câteva decorațiuni costisitoare.
Contractul fu semnat în aceeași seară.
Înainte să plece, doamna Georgescu se opri lângă Bianca.
— Îmi pare rău pentru felul în care vi s-a vorbit.
Bianca îi mulțumi.
După închidere, fata o găsi pe Daria verificând mesele.
— Pot să vă întreb ceva?
— Sigur.
— De ce ați șters dumneavoastră masa de la început?
Daria se uită la pata care dispăruse de mult.
— Pentru că nu mi-e rușine să șterg o masă în propriul restaurant.
Apoi adăugă:
— Dar ar fi trebuit să intervin mai repede când cineva te-a tratat urât. Asta este responsabilitatea mea.
Bianca zâmbi.
Daria stinse luminile din partea din spate a sălii.
Nu simțea că se răzbunase pe fata care o umilise în liceu.
Și nici nu avea nevoie.
Oana pierduse contractul nu pentru ceea ce făcuse cu douăzeci de ani în urmă, ci pentru ceea ce alesese să facă în acea seară.
Iar Daria înțelesese, în sfârșit, diferența dintre a fi un om bun și a-i lăsa pe ceilalți să creadă că bunătatea ta le aparține.