Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am condus aproape douăzeci de minute înainte ca telefonul să înceapă să vibreze.
Primul mesaj era de la Radu.
„Ai făcut-o pe mama să plângă.”
L-am citit de două ori.
Nu „Îmi pare rău”.
Nu „Mara a întrecut măsura”.
Mama lui plângea.
Al doilea mesaj a venit imediat.
„Întoarce-te. Mai sunt oameni aici și arăți foarte urât făcând asta.”
Am oprit telefonul.
Când am ajuns în apartamentul nostru din București, m-am așezat în bucătărie și am rămas câteva minute fără să fac nimic.
Pe frigider era prinsă cu un magnet factura pentru ultima reparație făcută la casa Doinei.
O plătisem eu.
Lângă ea era o notificare de la contabilitatea firmei lui Radu.
Cu trei ani înainte, când afacerea lui rămăsese fără lichidități, îi împrumutasem 140.000 de lei din economiile mele.
Nu îi cerusem dobândă.
Nu îi cerusem nici măcar să-mi restituie banii într-un termen imposibil.
Semnasem însă contractul prin firmă, la insistențele contabilului meu.
Radu făcuse glume atunci.
— Parcă aș lua bani de la bancă, nu de la nevastă-mea.
Acum mă bucuram că nu-l ascultasem.
Telefonul a început din nou să vibreze.
De data aceasta era Mara.
„Sper că ești mulțumită. Ai distrus ziua bunicii pentru o glumă.”
Am lăsat telefonul pe masă.
Seara, la puțin după nouă, Radu a intrat în apartament.
Nici măcar nu și-a scos pantofii.
— Ce naiba a fost circul ăla?
L-am privit.
— Asta ai venit să mă întrebi?
— Toată familia vorbește despre tine.
— Despre mine?
— Ai plecat în mijlocul zilei mamei.
— După ce fiica ta m-a numit servitoare.
A ridicat mâna iritat.
— Mara are gura mare. O știi.
— Da. Și te cunosc și pe tine.
— Ce vrei să însemne asta?
— Că ai stat lângă ea și ai continuat să mănânci.
Radu a tăcut câteva secunde.
Apoi a încercat exact ce făcuse de fiecare dată.
— Bine. Vorbesc cu ea. Dar și tu trebuie să faci un gest.
— Ce gest?
— O suni pe mama. Îi spui că îți pare rău că ai plecat.
Am râs.
Nu pentru că era amuzant.
Pur și simplu nu-mi venea să cred.
— Tot eu trebuie să-mi cer scuze?
— Corina, familia mea este așa. După nouă ani ar trebui să fi învățat.
— Am învățat.
Pentru prima dată, expresia lui s-a schimbat.
— Ce ai învățat?
— Că problema nu este Mara. Nici mama ta. Problema este că tu consideri normal felul în care se poartă cu mine.
A doua dimineață am sunat contabilul și apoi un avocat.
Nu am golit conturi.
Nu am blocat ilegal bani.
Nu am făcut niciun spectacol.
Am vrut doar să știu exact ce obligații aveam și, mai ales, ce obligații nu aveam.
În următoarele zile, Radu s-a comportat ca și cum nimic nu se întâmplase.
Până joi.
Atunci a intrat în bucătărie cu telefonul în mână.
— Ai vorbit cu contabilul?
— Da.
— De ce?
— Pentru că vreau situația exactă a împrumutului acordat firmei tale.
S-a uitat lung la mine.
— Ce legătură are asta cu reuniunea?
— Niciuna. Tocmai asta este ideea. Este un contract separat și vreau să fie respectat.
— Ești serioasă?
— Foarte.
A început să se plimbe prin bucătărie.
— Firma nu poate suporta acum o rată mai mare.
— Nu ți-am cerut una mai mare. Ți-am cerut să respecți graficul pe care l-ai semnat.
— Sunt soțul tău!
— Iar eu sunt femeia pe care ai lăsat-o să fie numită servitoare în fața întregii tale familii.
— Deci asta este răzbunare.
— Nu. Răzbunare ar fi să încerc să-ți fac rău. Eu doar nu mai vreau să-mi folosesc banii ca să vă fac viața confortabilă.
Atunci a venit adevărata furie.
— Știi foarte bine că mama se bazează pe noi!
— Pe noi sau pe mine?
— Nu începe.
— Cine i-a plătit acoperișul anul trecut?
N-a răspuns.
— Cine i-a plătit centrala?
Tăcere.
— Cine a completat avansul Marei pentru mașină?
— Era nevoie de ajutor!
— Și cine a plătit reuniunea de la Snagov?
Radu și-a trecut mâna prin părul negru.
— Asta face familia.
— Atunci de ce familia râdea când eram numită servitoarea ei?
Nu a avut răspuns.
În weekend, Doina a venit la noi.
De data aceasta nu plângea.
Era furioasă.
— Am auzit că acum îi ceri bani propriului soț.
— Îi cer firmei lui să respecte un contract.
— După tot ce am făcut noi pentru tine?
Am rămas câteva secunde privind-o.
— Ce ați făcut pentru mine, Doina?
A deschis gura.
N-a ieșit nimic.
Radu a intervenit:
— Nu ajungem nicăieri așa.
— Ba eu am ajuns, am spus.
Am scos de pe masă cartea de vizită a avocatei cu care vorbisem.
Fața lui s-a schimbat.
— Ce este asta?
— Am cerut consultanță pentru divorț.
Doina s-a ridicat brusc.
— Divorț? Pentru o glumă proastă?
— Nu divorțez pentru o glumă.
M-am uitat la Radu.
— Divorțez pentru nouă ani în care am fost bună cât timp plăteam, găteam, rezolvam și tăceam. În ziua în care am cerut respect, soțul meu mi-a spus că eu stric atmosfera.
Radu s-a ridicat și el.
— Putem repara asta.
— Atunci spune-i mamei tale, acum, că Mara a greșit.
S-a uitat la Doina.
Doina îl privea fix.
Au trecut câteva secunde.
Radu nu a spus nimic.
Asta a fost răspunsul meu.
Procedura de divorț a început în săptămâna următoare.
Nu a existat nicio prăbușire spectaculoasă.
Firma lui Radu nu a dispărut.
Doina nu a ajuns pe drumuri.
Mara și-a păstrat mașina.
Doar că, pentru prima dată, au început să-și plătească singuri alegerile.
Radu a trebuit să respecte rambursarea împrumutului.
Doina și-a redus cheltuielile.
Iar când Mara a vrut să-și schimbe din nou mașina, tatăl ei i-a spus că nu o poate ajuta.
Câteva luni mai târziu, Radu m-a întrebat pentru ultima dată dacă sunt sigură că vreau să încheiem căsnicia.
— Am fost nouă ani împreună, Corina.
— Știu.
— Nu înseamnă nimic?
— Înseamnă foarte mult. Tocmai de aceea trebuia să însemn și eu ceva pentru tine.
Divorțul nostru a rămas definitiv.
Nu m-am întors la Radu.
Nu am reluat relația cu Doina și nu am mai finanțat nicio cheltuială a familiei lui.
Într-o duminică, aproape un an mai târziu, am trecut din nou pe lângă Snagov.
Mi-am amintit masa aceea lungă, farfuria împinsă spre mine și râsetele.
Mara avusese dreptate într-un singur sens.
Ani întregi mă comportasem ca omul care trebuia să rezolve totul pentru ceilalți.
Diferența era că nu fusesem servitoarea lor.
Fusesem soția, nora și femeia care îi ajutase de fiecare dată când avuseseră nevoie.
Ei confundaseră bunătatea mea cu obligația.
Iar în ziua în care m-am ridicat de la masa aceea, nu i-am pedepsit.
Pur și simplu am încetat să mai plătesc prețul pentru lipsa lor de respect.