Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
La UPU, Daria a fost preluată repede.
Medicul m-a întrebat de când avea febră, ce îi administrasem și dacă mai avusese alte simptome.
După consultație și investigațiile necesare, mi-a spus că făcusem bine că venisem.
Avea o infecție care necesita tratament și supraveghere.
Am rămas lângă patul ei.
Telefonul vibra întruna.
Abia după aproape o oră am deschis mesajele.
Radu nu întrebase cum se simțea Daria.
Îmi scrisese:
„Ai făcut un circ degeaba.”
„Mama nu mai poate opri plânsul.”
„Toată familia a văzut cum ai plecat.”
Apoi:
„Când termini acolo, vino acasă și discutăm.”
I-am răspuns pentru prima dată:
„Daria rămâne sub supraveghere. Eu rămân cu ea.”
Răspunsul a venit imediat.
„Și cu mama ce fac?”
Am citit mesajul de două ori.
Apoi am pus telefonul cu fața în jos.
În noaptea aceea n-am mai mers acasă.
Am sunat-o pe sora mea, Alina.
A venit la spital și, când a văzut urma de pe obrazul meu, nu m-a întrebat dacă vreau să mă întorc la Radu.
M-a întrebat doar:
— Ce ai nevoie?
— Să stăm la tine câteva zile.
— Stați cât trebuie.
Dimineața următoare, când Daria se simțea ceva mai bine, am început să rezolv lucrurile pe care până atunci le amânasem.
Mi-am schimbat parolele.
Am verificat conturile.
Am blocat accesul la cardul suplimentar pe care îl folosea Radu.
Și atunci am observat ceva.
Timp de aproape doi ani existaseră transferuri regulate din contul nostru comun către mama lui.
Uneori 2.000 de lei.
Alteori 3.500.
În câteva luni, peste 5.000.
Știam că Radu o ajuta.
Nu știam cât.
Am început să adun sumele.
Mi s-a făcut rău.
Peste 80.000 de lei.
Din economiile familiei noastre.
Bani din care o parte proveneau din salariul meu și pe care eu îi credeam puși deoparte pentru avansul unei locuințe mai mari și pentru Daria.
L-am sunat.
De data aceasta a răspuns imediat.
— În sfârșit. Unde ești?
— Câți bani i-ai dat mamei tale?
Tăcere.
— Despre ce vorbești?
— Transferurile.
— Cristina, nu acum.
— Ba exact acum.
A oftat.
— Mama a avut cheltuieli.
— Optzeci de mii de lei?
— Nu i-am calculat.
— Eu da.
Vocea lui s-a întărit.
— Sunt și banii mei.
— Sunt banii noștri. Tocmai asta este problema.
— Este mama mea.
— Și Daria este fiica ta.
A tăcut.
— Pentru ce au fost banii?
— Diverse.
— Ce înseamnă diverse?
— Renovarea apartamentului. Niște datorii. Vacanța de anul trecut. Mașina.
Am rămas cu telefonul la ureche.
— Mașina?
— A avut nevoie de una mai bună.
Cu patru luni înainte, când îi propusesem să schimbăm patul Dariei și să-i amenajăm camera, Radu îmi spusese că trebuie să fim atenți cu banii.
Atunci am înțeles că secretul nu era doar suma.
Era întreaga ordine a priorităților lui.
Mama lui primise bani fără întrebări.
Fiica lui trebuia să mai aștepte.
Exact ca în seara precedentă.
— De când faci asta?
— Nu transforma totul într-un proces.
— De când?
— De aproape doi ani.
— Și de ce mi-ai ascuns?
A izbucnit:
— Pentru că știam că vei face exact ce faci acum!
Nu era remușcare.
Era justificare.
— Mama m-a crescut singură. Eu am obligații față de ea.
— Ai obligații și față de copilul tău.
— Nu am abandonat-o pe Daria.
— Aseară mi-ai cerut să las un copil cu 40 de grade să aștepte pentru ca mama ta să-și termine cina aniversară.
— Exagerezi.
Acea replică a închis ceva definitiv în mine.
— Nu mă întorc acasă.
— Cristina…
— Și nu mai scoți niciun leu din contul comun.
Tonul lui s-a schimbat imediat.
— N-ai dreptul să-mi controlezi banii.
— Atunci n-ar fi trebuit să-i controlezi pe ai mei.
A doua zi, Radu a venit la apartamentul Alinei.
Mariana era cu el.
Când sora mea a deschis ușa, soacra mea a început înainte să apuc eu să spun ceva.
— Ai distrus familia pentru o seară proastă.
— Nu.
— Atunci pentru ce?
— Pentru că fiul dumneavoastră m-a lovit când încercam să-mi duc copilul la spital.
Mariana a strâns buzele.
— Și tu l-ai provocat.
M-am uitat la Radu.
Așteptam să spună ceva.
Orice.
— Mamă, lasă…
— Nu! a izbucnit ea. Femeia asta te întoarce împotriva familiei tale după tot ce am sacrificat pentru tine.
Atunci am văzut clar motivul pentru care Radu nu se schimbase niciodată.
Pentru mama lui, el nu făcuse nimic greșit.
Iar pentru el, cât timp mama îl aproba, nu trebuia să-și asume nimic.
— Vreau să vorbesc singur cu Cristina, a spus.
— Nu.
— Sunt soțul tău.
— Deocamdată.
A pălit.
Mariana a izbucnit:
— Divorțezi pentru o palmă și niște bani?
— Divorțez pentru că soțul meu și-a pus mama înaintea copilului lui, m-a lovit când am refuzat să fac același lucru și mi-a ascuns ani întregi ce făcea cu banii familiei.
Radu s-a apropiat.
— Îți dau banii înapoi.
— Nu poți cumpăra înapoi ce s-a întâmplat.
— Mergem la terapie.
— Poți merge. Îți va face bine.
— Dar noi?
Am clătinat din cap.
— Noi s-a terminat.
Nu i-am cerut Dariei să aleagă între părinți și nu am folosit-o împotriva lui.
Dar eu nu m-am mai întors în căsnicie.
Prin avocat am început divorțul și separarea financiară, iar incidentul din seara aceea a rămas parte din ceea ce trebuia lămurit oficial.
Radu a continuat o vreme să spună că reacționasem exagerat.
Mariana a continuat să creadă că eu îi distrusesem familia.
Niciunul nu a primit de la mine împăcarea de care avea nevoie ca să poată pretinde că totul fusese doar „o seară proastă”.
Câteva luni mai târziu, Daria și cu mine ne-am mutat într-un apartament mai mic.
Într-o seară făceam clătite când ea m-a întrebat:
— Mami, dacă mă îmbolnăvesc iar, mergem tot imediat la doctor?
Am lăsat lingura jos.
— Da.
— Chiar dacă avem musafiri?
Am luat-o în brațe.
— Chiar dacă avem o sută.
A zâmbit și s-a întors la farfuria ei.
Atunci am știut că luasem decizia corectă.
Căsnicia mea se terminase.
Relația Dariei cu tatăl ei urma să depindă de ceea ce avea el să facă de atunci înainte.
Dar un lucru nu mai era negociabil:
fiica mea nu avea să mai crească într-o casă în care trebuia să aștepte la rând după nevoile bunicii ei.