Preotul s-a uitat lung la mine. În casă nu se mai auzea nimic.
Toți așteptau să vadă ce aveam de gând.
— Costele… ești sigur? a întrebat încet.
Am dat din cap.
— Vă rog.
Cu mâinile tremurânde, preotul și cumnatul meu au ridicat încet capacul.
Am tras eu însumi pânza albă de pe chip. Și atunci am simțit că mi se taie picioarele.
Nu era Ramona. Era o femeie pe care n-o văzusem niciodată.
Avea alt păr.
Alt chip.
O cicatrice pe bărbie pe care soția mea nu o avusese niciodată.
Doar hainele erau ale Ramonei.
În odaie s-a auzit un țipăt.
O femeie a început să plângă.
Cumnatul meu s-a sprijinit de perete, alb la față.
Iar eu nu mai auzeam decât vocea lui Andrei.
— Ți-am spus, tati… nu e mama.
Am ieșit în fugă din casă.
În urma mea au alergat vecinii, rudele și chiar preotul.
— Unde te duci? striga cineva.
Nu m-am oprit.
Dacă băiatul meu avusese dreptate până atunci, exista o singură speranță.
Că Ramona trăia.
Am mers direct la râu și am cerut polițiștilor și pompierilor să reia căutările.
Le-am povestit tot.
Despre copil.
Despre femeia din sicriu.
Despre greșeala de identificare.
Au mobilizat imediat mai multe echipe și au început să cerceteze din nou fiecare cot al râului.
După aproape două ore, unul dintre pompieri a început să strige.
La câteva sute de metri mai jos, pe un petic de pământ rămas între ape și ascuns sub ramurile unei sălcii bătrâne, zăcea o femeie.
Era slăbită.
Udată până la piele.
Dar era în viață.
Era Ramona.
Când m-a văzut, a izbucnit în plâns.
— Am strigat… am crezut că nu mă mai găsește nimeni…
Am îmbrățișat-o fără să pot spune un cuvânt.
Pompierii au dus-o imediat la ambulanță.
Medicii aveau să spună mai târziu că frigul, foamea și deshidratarea o aduseseră la limită, dar faptul că reușise să rămână pe bucata aceea de pământ îi salvase viața.
Câteva zile mai târziu am aflat și cine era femeia din sicriu.
O localnică dintr-un sat aflat mai sus pe cursul râului, dispărută în aceeași perioadă.
Viitura îi încurcase hainele cu cele ale Ramonei, iar graba și starea în care fusese găsit trupul au dus la tragica încurcătură.
Am mers la înmormântarea ei.
Am aprins o lumânare și m-am rugat pentru sufletul ei și pentru familia care o pierduse.
În seara în care Ramona s-a întors acasă, Andrei s-a lipit de ea și a spus printre lacrimi:
— Ți-am spus eu, mami, că nu erai în sicriu…
Ramona l-a strâns la piept și i-a sărutat mâinile mici.
Apoi și-a privit degetul.
Semnul acela mic, maro, pe care numai copilul nostru îl observase.
Atunci am înțeles că noi, oamenii mari, căutăm răspunsuri complicate și uităm să vedem lucrurile simple.
Un copil nu și-a recunoscut mama după haine.
Nici după chip.
A recunoscut-o după un detaliu pe care îl văzuse de sute de ori atunci când îl ținea de mână.
De atunci, ori de câte ori Andrei spune că a observat ceva, mă opresc și îl ascult până la capăt.
Pentru că, în ziua aceea, tocmai vocea unui copil de șase ani ne-a adus familia înapoi împreună.