Am apăsat prima literă.
Apoi a doua.
Și încă una.
Scriam refuzul.
Nu pentru că îmi era ușor.
Ci pentru că nu găseam altă cale.
În clipa aceea am simțit o mână pe umăr.
M-am întors speriată.
Mama stătea lângă mine.
Avea privirea aceea rătăcită pe care o vedeam aproape în fiecare zi.
M-a privit câteva secunde.
— Domnișoară…
Mi s-a strâns inima.
Crezusem, pentru o clipă, că mă recunoscuse.
Dar nu.
— Unde este fata mea?
Am înghițit în sec.
— Este aici, mamă.
Sunt eu.
Daniela.
A clătinat încet din cap.
— Nu…
Fata mea este încă tânără.
Tu ești prea mare.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Ai dreptate.
În mintea ta, ea va rămâne mereu tânără.
Am condus-o înapoi în cameră.
I-am dat să mănânce.
Am așteptat să adoarmă.
Apoi m-am întors în bucătărie.
Pe ecranul laptopului clipea în continuare cursorul.
Am terminat mesajul.
„Vă mulțumesc pentru încrederea acordată. Din motive familiale, sunt nevoită să refuz oferta.”
Am apăsat „Trimite”.
Și am rămas câteva minute privind ecranul gol.
În ziua aceea am renunțat la cel mai mare salariu pe care îl avusesem vreodată.
Au trecut cinci ani.
Viața mea nu seamănă deloc cu cea pe care mi-o imaginasem.
Lucrez de acasă câteva ore pe zi.
Când mama doarme, răspund la e-mailuri.
Când se trezește, laptopul se închide.
Restul timpului îl petrec lângă ea.
Sunt zile în care mă recunoaște pentru câteva minute.
Sunt multe altele în care mă întreabă cine sunt.
Uneori mă alungă din casă.
Alteori mă roagă să o duc la părinții ei, fără să știe că ei nu mai sunt de zeci de ani.
În zilele grele ies în curte.
Mă așez pe treapta de beton.
Plâng zece minute.
Apoi mă spăl pe față și intru din nou în casă zâmbind.
Pentru că ea uită.
Dar eu nu vreau să uite și zâmbetul meu.
În tot timpul acesta, Andrei a venit o singură dată.
A stat cinci zile.
În prima zi, mama nu l-a recunoscut.
L-a întrebat de ce a intrat în casa ei fără să bată.
L-am văzut ieșind pe balcon și plângând singur.
În ultima seară, înainte să plece spre aeroport, s-a așezat lângă mine în bucătărie.
— Nu știu cum reziști.
Am zâmbit obosită.
— Nici eu.
— Ești mai puternică decât mine.
Am clătinat încet din cap.
— Nu sunt mai puternică.
Doar o iubesc.
A rămas tăcut.
Nu a găsit niciun răspuns.
După ce a plecat, au trecut alte luni.
Mama a uitat și mai multe lucruri.
Într-o dimineață de decembrie am intrat cu ceaiul în camera ei.
Stătea la geam.
Privea fulgii de zăpadă.
Am pus cana pe noptieră.
Și atunci a început să cânte.
Încet.
Cu voce tremurată.
„O, ce veste minunată…”
Nu greșea niciun cuvânt.
Am rămas nemișcată.
Când a terminat, s-a întors spre mine.
M-a privit lung.
Pentru prima dată după multe luni, ochii ei erau limpezi.
— Daniela…
Mi s-a tăiat respirația.
— Mamă…
Mi-a făcut semn să mă apropii.
M-am așezat lângă ea.
Mi-a mângâiat obrazul.
— Tu ai vrut să pleci în străinătate, nu-i așa?
Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare.
Nu înțelegeam cum își amintea tocmai acel lucru.
— Da…
A zâmbit.
— Regreți că ai rămas?
Am izbucnit în lacrimi.
I-am prins mâinile în ale mele.
— Nu, mamă.
Nicio zi.
Nicio singură zi.
A închis ochii mulțumită.
— Bine…
A șoptit.
— Atunci sunt liniștită.
Câteva clipe mai târziu, privirea i s-a pierdut din nou.
M-a întrebat cine sunt.
Și dacă am văzut-o pe mama ei.
Am zâmbit și i-am luat mâna.
— Sunt eu, mamă.
Daniela.
Poate că într-o zi nu mă va mai recunoaște deloc.
Știu asta.
Dar mai știu și altceva.
Când va veni ziua în care nu va mai fi lângă mine, nu voi avea de purtat încă o povară.
Nu mă voi întreba cum ar fi fost dacă aș fi ales alt drum.
Pentru că, dintre toate deciziile grele pe care le-am luat în viață, aceasta este singura despre care pot spune, fără nicio ezitare:
Nu am regretat nici măcar o zi că am ales să rămân lângă mama mea.