CONTINUARE – Elena a rămas nemișcată.
Cutia i-a alunecat din mâini și a căzut pe covor cu un zgomot surd.
Vecinul s-a întors atât de repede, încât era cât pe ce să cadă de pe scară.
Cei doi bărbați din cameră au încremenit și ei.
Nimeni nu spunea nimic.
Eu mă uitam de la unul la altul.
— Vreți să-mi explice cineva ce se întâmplă aici?
Elena și-a dus mâna la gură.
— Nu… nu trebuia să vii acum.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Exact asta scriai și în mesaj? Să vină când pleacă soțul?
Vecinul, Marian, a coborât încet de pe scară.
— Stai puțin…
— Nu, Marian! l-am întrerupt. Vreau să aud explicația de la soția mea.
Elena a început să plângă.
— Îmi pare rău…
În clipa aceea am simțit că mi se taie picioarele.
Am crezut că urmează mărturisirea pe care niciun om nu vrea s-o audă.
În schimb, ea m-a prins de mână.
— Vino cu mine.
M-a dus în mijlocul sufrageriei.
Abia atunci am început să observ lucrurile pe care, orbit de gelozie, nici nu le văzusem.
Canapeaua dispăruse.
Perdelele vechi nu mai erau.
Pe jos erau cutii, role de tapet și un covor încă împachetat.
Peretele pe care îl promisesem de ani întregi că îl vom renova era aproape gata.
În colțul camerei era montat un șemineu electric.
Exact modelul la care mă opream de fiecare dată când mergeam la magazinul de bricolaj.
Îl priveam câteva minute.
Apoi spuneam mereu:
— Poate la anul.
Este prea scump acum.
Pe măsuța din mijloc era un album mare, îmbrăcat în piele maro.
L-am deschis fără să spun nimic.
Prima fotografie era de la nunta noastră.
A doua, din prima vacanță la mare.
Apoi botezul fiicei noastre.
Ziua în care ne-am mutat în casă.
Crăciun după Crăciun.
An după an.
Ultima pagină era goală.
În mijloc scria doar atât:
„Pentru următorii 30 de ani.”
Am rămas fără glas.
Elena și-a șters lacrimile.
— De aproape șase luni pun bani deoparte.
Am vândut bijuteriile pe care nu le mai purtam.
Am cusut perdele pentru vecine.
Am făcut prăjituri la comandă.
Am vrut să-ți fac cadoul pe care spuneai mereu că nu ni-l permitem.
Am privit din nou șemineul.
Apoi albumul.
Apoi sufrageria.
— Dar mesajul?
Elena a zâmbit printre lacrimi.
— Marian mă ajuta să mut mobila.
Iar Azor…
S-a auzit un râs din spatele meu.
Marian și-a scărpinat ceafa.
— Azor sare pe canapele de fiecare dată când intră într-o casă.
Dacă îl aduceam aici, murdărea tot ce renovaserăm.
De aceea mi-a scris să-l las acasă.
Am închis ochii o clipă.
Apoi am început să râd.
Un râs eliberator.
Atât de tare, încât au început să râdă și ceilalți.
Marian s-a așezat pe scară.
— Dacă mai întârziai zece minute, terminam și nu mai trăiai emoțiile astea.
Am dat din cap.
— Eu, în schimb, eram convins că mi se destramă căsnicia.
Elena s-a apropiat și m-a îmbrățișat.
— Îmi pare rău că mesajul a sunat atât de ciudat.
— Promite-mi doar un lucru.
— Ce anume?
— Data viitoare scrie exact ce faci.
A râs.
— Bine.
„Marian, vino să mă ajuți să mut mobila și lasă câinele acasă.”
Toți am izbucnit din nou în râs.
Seara, după ce vecinii au plecat, am rămas doar noi doi în sufrageria proaspăt amenajată.
Am aprins șemineul.
Lumina lui caldă s-a reflectat în fotografiile din album.
Elena și-a sprijinit capul pe umărul meu.
— Știi care a fost partea cea mai grea?
Am privit-o.
— Care?
— Să păstrez secretul fără să mă dau de gol.
I-am sărutat fruntea.
— Iar eu am învățat ceva astăzi.
— Ce?
— Că uneori nu adevărul ne sperie cel mai tare.
Ci povestea pe care o inventăm în mintea noastră înainte să avem toate răspunsurile.
Am închis albumul și l-am așezat pe raftul de lângă șemineu.
Ultima pagină rămăsese goală.
Dar, privind-o pe Elena, am înțeles că aveam încă destul timp să o umplem cu amintiri noi.