Mihai s-a uitat când la coș, când la mine.
— Ce-i asta?
Am așezat liniștită coșul pe masă.
— Prânzul nostru.
Alina a început să râdă.
— Bine, și acum serios… unde este carnea?
— Nu există carne pentru astăzi.
Zâmbetul i-a dispărut instantaneu.
— Cum adică?
Am scos un dovlecel mare și l-am așezat pe tocător.
— Mi-ați spus că voi aduceți carnea.
Ați venit fără ea.
Așa că m-am gândit să gătim ceea ce avem.
Mihai a făcut un pas spre grătar.
— Stai puțin… vorbești serios?
— Foarte serios.
Am început să tai dovleceii în felii groase.
I-am stropit cu ulei de măsline.
Am presărat sare, piper și oregano din grădină.
Soțul meu i-a așezat pe grătar fără să spună un cuvânt.
Se auzea doar sfârâitul cărbunilor.
Alina a încercat să zâmbească.
— Hai, lasă gluma. Adu carnea și terminăm povestea.
Am ridicat privirea spre ea.
— Nu este nicio glumă.
Fața i s-a schimbat imediat.
— Serios? Pentru niște carne faci atâta scandal?
— Nu pentru carne.
Pentru faptul că joi mi-ai promis că o aduceți.
Și astăzi ați venit convinși că vom plăti noi tot.
Mihai a ridicat din umeri.
— Între prieteni nu stăm să numărăm fiecare leu.
Soțul meu a întors dovleceii pe partea cealaltă.
Abia apoi a vorbit.
— Ai dreptate.
Dar între prieteni nici nu promiți ceva dacă nu ai de gând să respecți.
S-a făcut liniște.
După câteva minute am pus pe masă dovleceii rumeniți, brânză, lipii și sos de iaurt cu usturoi.
Mirosul era chiar îmbietor.
La început au ciugulit fără chef.
Apoi, pentru că le era foame, au început să mănânce.
Nimeni nu mai vorbea.
După câteva înghițituri, Mihai s-a uitat spre mine.
— Chiar n-aveți deloc carne?
L-am privit câteva secunde.
— Avem.
Alina a zâmbit imediat.
— Știam eu!
Am continuat liniștită.
— Este marinată în frigider.
Pentru mâine.
Nu pentru astăzi.
Amândoi au rămas nemișcați.
— Adică… chiar aveți? a întrebat Mihai.
— Da.
Am cumpărat-o din banii noștri.
Dar după ce v-am spus foarte clar că noi nu mai putem suporta încă un grătar pentru toată lumea.
Am luat-o doar ca rezervă, în cazul în care voi veneați cu ceea ce ați promis.
Alina și-a coborât privirea.
— Noi am crezut că…
— Exact.
Ați crezut.
Ați crezut că noi vom cumpăra tot, ca de fiecare dată.
Și că nici măcar nu vom spune nimic.
Soțul meu s-a așezat lângă mine.
— Dacă ne sunați dimineață și ne spuneați că ați rămas fără bani sau că nu mai puteți cumpăra carnea, nici nu mai discutam. O luam noi și gata.
Dar ați ales să veniți cu mâna goală, convinși că vom suporta noi totul.
Asta ne-a deranjat.
Mihai a oftat adânc.
— Aveți dreptate.
Am procedat urât.
Nu ne-am gândit cât cheltuiți voi de fiecare dată.
Alina părea stânjenită.
— Îmi pare rău.
Cred că ne-am obișnuit prea mult să fim primiți cu masa pusă.
Am încuviințat.
— Tocmai de aceea am vrut să vă opriți puțin și să vă puneți în locul nostru.
Nu era vorba despre două kilograme de carne.
Era vorba despre respect.
Au mai rămas puțin.
Au povestit, dar atmosfera nu mai era aceeași.
Când s-au ridicat să plece, Mihai s-a apropiat de mine.
— Data viitoare venim cu tot ce trebuie.
Am zâmbit politicos.
— Apreciez că ai înțeles.
Dar cred că o perioadă este mai bine să facem o pauză.
Nu vreau ca prieteniile să existe doar atunci când cineva profită de celălalt.
A încuviințat fără să se supere.
Știa că aveam dreptate.
După ce au plecat, soțul meu a izbucnit în râs.
— N-am crezut că o să-i văd vreodată mâncând dovlecei cu atâta poftă.
Am râs și eu.
— Nici eu.
Seara, după ce am strâns masa și am udat grădina, am scos din frigider ceafa de porc.
Am aprins din nou grătarul.
De data aceasta eram doar noi doi.
Am mâncat încet, privind apusul peste livadă.
Carnea a ieșit perfect.
Dar parcă și mai bun a fost sentimentul că, pentru prima dată după mulți ani, învățasem că o gazdă bună nu este cea care spune mereu „da”.
Este cea care știe și când să spună „până aici”.