Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am luat plicul.
— De ce îl aveți dumneavoastră?
Elena și-a strâns buzele.
— Pentru că eu sunt mama lui Andrei.
— Cine este Andrei?
S-a uitat spre Matei, care se întorcea în depărtare cu felicitarea în mână.
Apoi a spus:
— Tatăl lui.
Am simțit că pământul se mișcă sub mine.
— Tatăl lui Matei?
— Da.
— Atunci unde este?
Elena a închis ochii.
— A murit cu trei luni înainte să se nască.
Am rămas cu plicul în mână, incapabilă să vorbesc.
Zece ani.
Zece ani în care Matei mă întrebase cine fusese tatăl lui.
Iar femeia din fața mea îi știa numele.
— Bunico!
Matei se apropia.
Am băgat repede plicul în geantă.
— Cine este doamna?
M-am uitat la Elena.
— Cineva care a cunoscut-o pe mama ta.
Fața lui Matei s-a luminat.
— Serios?
Elena abia reuși să răspundă.
— Da.
Matei puse felicitarea lângă flori.
Apoi se întoarse spre ea.
— Și pe tata l-ați cunoscut?
Elena încremeni.
Întrebarea aceea, pe care eu o auzisem în zeci de forme timp de zece ani, ajunsese în sfârșit la cineva care avea răspunsul.
— Matei, am spus, doamna Elena și cu mine trebuie să discutăm puțin.
— Despre tata?
Nu l-am mințit.
— Da.
Ochii lui se măriră.
— Atunci vreau să aud și eu.
— Și o să auzi. Dar nu aici și nu înainte să înțeleg eu ce s-a întâmplat.
Pentru prima dată, Matei nu protestă.
Pe drumul spre casă n-am deschis plicul.
Am așteptat până seara, după ce Matei adormise.
Elena venise la mine.
Am pus plicul pe masa din bucătărie.
— Înainte să-l deschid, vreau să-mi spuneți tot ce știți.
— Citiți-l mai întâi.
— Nu. Zece ani ați hotărât dumneavoastră când aflu. De acum înainte, nu mai hotărâți.
Elena și-a coborât privirea.
Apoi a început.
Fiul ei se numise Andrei.
Avea nouăsprezece ani.
El și Ana se cunoscuseră în ultimul an de liceu.
Relația fusese serioasă, dar ascunsă.
— De mine?
— Nu.
Elena ezită.
— De soțul meu.
Tatăl lui Andrei, Sorin, era un om care hotăra totul pentru familia lui.
Unde urma să studieze Andrei.
Cu cine trebuia să-și petreacă timpul.
Ce însemna un viitor “serios”.
Când aflase că Ana era însărcinată, Andrei nu fugise.
Fusese speriat.
Dar voia copilul.
— De unde știți?
Elena se ridică și scoase din geantă telefonul.
Îmi arătă o fotografie veche, fotografiată la rândul ei de pe hârtie.
Andrei stătea lângă Ana.
În mână ținea o ecografie.
Pe spatele fotografiei originale scrisese:
“Abia aștept să te cunosc, piticule.”
Am simțit că mi se taie respirația.
— Ana avea fotografia asta?
— Da.
— Atunci de ce n-am găsit-o?
— Pentru că după accident a pus la mine aproape tot ce avea de la Andrei.
— Ce accident?
Elena își strânse mâinile.
— Andrei a murit într-un accident de mașină.
Ana era însărcinată în luna a șasea.
Am închis ochii.
Mi-am amintit perioada.
Ana aproape nu mai mânca.
Dormea prost.
Plângea uneori în baie și îmi spunea că erau hormonii.
Eu crezusem că îi era frică de naștere.
Fiica mea își îngropa iubitul, iar eu nici măcar nu știam că existase.
— După înmormântare, a continuat Elena, soțul meu s-a dus la Ana.
— De ce?
— Ca să-i spună că familia noastră nu va avea nicio legătură cu copilul.
Am ridicat privirea.
— A mers la o fată însărcinată de optsprezece ani care tocmai își pierduse iubitul și i-a spus asta?
Elena a dat din cap.
— I-a oferit și bani.
Am împins scaunul în spate.
— Și dumneavoastră?
— N-am știut atunci.
— Dar ați aflat.
— Da.
— Și ce ați făcut?
Elena nu răspunse.
— Exact.
Am tras plicul spre mine și l-am deschis.
Erau patru pagini.
Primele cuvinte aproape m-au făcut să scap hârtia.
“Mamă,
dacă citești asta, înseamnă fie că am avut în sfârșit curajul să-ți spun tot, fie că Elena a trebuit s-o facă în locul meu.”
Am continuat.
Ana îmi povestea despre Andrei.
Despre ziua în care îi spusese că era însărcinată.
Despre cele câteva minute în care el se plimbase prin cameră fără să știe ce să spună.
Și despre faptul că, în aceeași seară, începuse să calculeze câte ore putea lucra în timpul facultății.
Scria despre accident.
Despre înmormântare.
Despre tatăl lui Andrei.
Și apoi am găsit răspunsul la întrebarea care mă urmărise zece ani.
“Nu ți-am spus, mamă, pentru că știu ce ai fi făcut. Te-ai fi luptat cu ei pentru mine. Și eu nu mai puteam duce încă un război. Îl pierdusem pe Andrei. Voiam doar să-mi nasc copilul.”
Mi-am șters ochii și am continuat.
Ultima pagină nu era pentru mine.
Era pentru Matei.
“Dacă băiatul meu va întreba vreodată despre tatăl lui, spune-i că Andrei nu l-a abandonat. Nu a fugit și nu s-a rușinat de el. A murit înainte să-l poată ține în brațe, dar știa că vine.”
Am coborât scrisoarea.
— Ana v-a dat asta cu două săptămâni înainte să moară?
— Da.
— Și v-a spus să mi-o dați?
— Dacă ea nu reușea să vă spună înainte de naștere.
M-am uitat la ceasul de pe perete.
Era aproape miezul nopții.
— Au trecut zece ani, Elena.
— Știu.
— Nu. Nu spuneți că știți.
Vocea mi-a crescut.
— Eu am stat lângă copilul ăsta când m-a întrebat dacă tatăl lui îl abandonase.
Elena plângea.
— Știu că n-am nicio scuză.
— Atunci de ce?
— Sorin.
— Soțul dumneavoastră?
— Mi-a interzis să vă caut.
Am râs fără urmă de veselie.
— Erați adult.
— Da.
— Ana avea optsprezece ani și a avut mai mult curaj decât dumneavoastră.
Elena a încasat replica fără să se apere.
Apoi a spus:
— Aveți dreptate.
M-am ridicat.
— Atunci de ce ați venit acum?
Pentru prima dată în seara aceea, Elena nu mi-a răspuns imediat.
Apoi scoase din geantă un al doilea plic.
— Pentru că Sorin a murit acum trei săptămâni.
Nu am spus nimic.
— Și pentru că înainte să moară a făcut ceva despre care eu nu am știut.
A împins plicul spre mine.
Înăuntru era o copie după un document notarial.
Nu m-au interesat formulările juridice.
M-a interesat numele.
Matei.
— De ce apare nepotul meu aici?
— Sorin știa cine este.
Am ridicat capul.
— Ce?
— Tot timpul.
— Ați spus că nu voia să aibă nicio legătură cu el.
— Așa spunea.
Elena își șterse obrazul.
— Dar l-a urmărit de la distanță.
— Cum?
— Prin mine. Mă întreba dacă știu ceva. Dacă v-am văzut. Dacă băiatul este bine.
Furia mi-a urcat în piept.
— Și tot nu a venit?
— Nu.
— Nici măcar după ce Ana a murit?
— Nu.
— Știa că eu îl cresc singură?
Elena a dat din cap.
A trebuit să mă ridic de la masă.
Moartea lui Andrei fusese o tragedie.
Tăcerea lui Sorin fusese o alegere.
— Cu puțin înainte să moară, a lăsat o sumă de bani pentru Matei, continuă Elena. Nu enormă, dar suficientă încât notarul să trebuiască să vă contacteze. Numele Anei apare în documentele pe care le-a lăsat.
Am înțeles.
— Adevărul urma să iasă oricum.
Elena nu negă.
— Da.
— Deci de asta sunteți aici.
— Este unul dintre motive.
— Unul?
— Celălalt este că de zece ani mă trezesc dimineața știind că i-am promis unei fete de optsprezece ani că fiul ei va afla cine a fost tatăl lui.
Am împins documentul înapoi.
— Banii nu mă interesează acum.
— Nici pe mine.
— Dar înainte să-i spuneți vreodată lui Matei că sunteți bunica lui, eu verific tot.
— Înțeleg.
Și asta am făcut.
Nu m-am bazat pe lacrimile Elenei.
Existau fotografii.
Mesaje vechi.
Certificatul de deces al lui Andrei.
Felicitări păstrate.
Fotografia cu ecografia.
Și scrisoarea Anei.
Am cerut și confirmarea oficială a legăturii de familie înainte ca partea juridică să meargă mai departe.
Abia după aceea am vorbit cu Matei.
Nu i-am spus totul într-o singură seară.
Nu avea nevoie de războiul adulților.
Avea nevoie mai întâi de adevărul despre el.
Ne-am așezat la masa din bucătărie.
Elena nu era acolo.
— Îți amintești de femeia de la cimitir?
— Da.
— O cheamă Elena.
Matei aștepta.
— Și l-a cunoscut pe tatăl tău.
S-a îndreptat imediat pe scaun.
— Cum îl chema?
— Andrei.
A repetat numele încet.
— Andrei.
Apoi a venit întrebarea.
Exact cea de care mă temusem.
— A știut de mine?
Am simțit cum mi se umplu ochii.
— Da.
Matei nu mai clipea.
— Știa că mama era însărcinată?
— Da.
— Atunci de ce n-a venit?
Mi-am pus mâna peste a lui.
— Pentru că a murit înainte să te naști.
Matei rămase nemișcat.
— Când?
— Cu trei luni înainte.
Buzele îi tremurară.
— Deci nu m-a părăsit?
— Nu.
— Ești sigură?
Am adus fotografia.
Andrei avea nouăsprezece ani și zâmbea spre aparat ținând ecografia Anei în mână.
Matei o luă.
— Ăsta e el?
— Da.
Își trecu degetul peste marginea fotografiei.
— Seamăn cu el?
Am râs printre lacrimi.
— Foarte mult.
În săptămânile următoare a vrut să știe tot.
Ce muzică asculta.
Dacă juca fotbal.
Ce mâncare îi plăcea.
Dacă era bun la matematică.
Elena avea răspunsuri pe care eu nu le avusesem niciodată.
Dar n-am transformat-o imediat în “bunica Elena”.
Zece ani de tăcere nu dispăreau pentru că adevărul ieșise la suprafață.
Prima întâlnire cu Matei a durat mai puțin de o oră.
Elena a adus un album.
Nu cadouri.
Nu bani.
Fotografii.
Matei s-a așezat lângă ea.
— Ăsta este tata?
— Avea opt ani acolo.
— Ce ține în mână?
Elena a zâmbit.
— O broască.
Matei a făcut o grimasă.
— Vie?
— Din păcate.
Pentru prima dată am râs toți trei.
Nu însemna că o iertasem.
Însemna doar că Matei avea dreptul la bucățile din tatăl lui pe care Elena încă le păstra.
Câteva luni mai târziu, ne-am întors la mormântul Anei.
Eu și Matei.
Elena a rămas de data aceea la câțiva pași în urmă.
Matei avea ceva în buzunar.
După ce a pus florile, a scos fotografia cu Andrei și ecografia.
A așezat-o lângă fotografia mamei lui.
A stat mult timp privind cele două chipuri.
Apoi s-a întors spre mine.
— Bunico?
— Da?
A arătat spre fotografia tatălui său.
— Deci chiar mă aștepta.
— Da.