Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Bătrânul preot l-a privit.
— Spune.
Tânărul s-a întors către noi.
— Poate că trebuia să veniți mai devreme.
Am dat din cap.
— Da.
— Și cred că dumneavoastră știți asta deja.
— Știm.
Apoi s-a uitat spre Luca.
— Dar astăzi ați venit.
Bătrânul preot și-a încrucișat mâinile.
— Asta nu schimbă faptul că au trecut aproape trei ani.
Tânărul a dat din cap.
— Nu schimbă.
Pentru o clipă am crezut că discuția se terminase.
Dar el a continuat:
— Numai că eu mă întreb altceva. Dacă un om ajunge la ușa bisericii după trei ani, noi ce facem? Îl întrebăm de ce n-a venit ieri sau deschidem ușa pentru că a venit astăzi?
În spatele nostru era atât de liniște, încât auzeam flacăra unei lumânări trosnind.
Bătrânul preot nu s-a retras.
— Dacă nu le spunem oamenilor când greșesc, ce facem? Le spunem că orice e bine?
— Nu.
— Atunci?
Preotul tânăr a rămas calm.
— Le spunem adevărul.
— Exact asta am făcut.
— Da. Dar contează și cum îl spunem.
Bătrânul și-a ridicat sprâncenele.
— Acum mă înveți tu cum să vorbesc oamenilor?
Tânărul a zâmbit foarte puțin.
— Nu, părinte.
Apoi s-a uitat la Luca.
— El ne învață.
Toate privirile s-au dus spre copil.
Luca stătea lipit de mine, ținând mașinuța într-o mână.
— Copilul tocmai a întrebat dacă trebuie să plece acasă, a spus preotul tânăr.
Zâmbetul bătrânului a dispărut.
— Nu pe el l-am certat.
— Știu. Dar el nu știe asta.
N-a răspuns nimeni.
Tânărul a continuat:
— Mustrarea are rostul ei. Dar dacă omul care vine târziu pleacă de aici convins că ar fi fost mai bine să nu vină deloc, atunci trebuie să ne întrebăm dacă am îndreptat ceva sau doar l-am făcut să-i fie rușine.
Soțul meu și-a pus mâna pe umărul meu.
Bătrânul preot s-a uitat spre noi.
— Eu nu v-am spus să plecați.
Am răspuns pentru prima dată fără să-mi cobor privirea.
— Nu, părinte.
— Atunci?
Am ezitat.
Nu voiam să-l contrazic.
Dar nici nu voiam să mint.
— Numai că, pentru câteva minute, mi-a fost rușine că am venit.
Expresia lui s-a schimbat.
— De ce să vă fie rușine dacă ați venit să faceți ce trebuia?
— Pentru că toată lumea a auzit ce n-am făcut până acum.
Bătrânul s-a uitat spre oamenii din spatele nostru.
Apoi spre Luca.
Copilul îl privea foarte serios.
Preotul s-a aplecat puțin.
— Cum te cheamă?
Luca s-a ascuns după rochia mea.
— Luca.
— Și vrei să pleci acasă, Luca?
Copilul s-a gândit.
— Mami era tristă.
Preotul a rămas nemișcat.
— Acum mai este?
Luca s-a uitat la mine.
— Nu știu.
Am simțit că mi se pune un nod în gât.
Bătrânul s-a ridicat.
Pentru câteva secunde n-a spus nimic.
Apoi s-a întors către preotul tânăr.
— Începem slujba.
Nu era o scuză.
Nu încă.
Dar ceva se schimbase.
Slujba cu Luca n-a semănat probabil cu niciun botez de bebeluș pe care îl făcuse părintele în ultima vreme.
La prima rugăciune, Luca a întrebat:
— Acum ce face?
Nașa a încercat să-l liniștească.
— Ascultăm.
După încă două minute:
— Și cât ascultăm?
Cineva a pufnit în râs.
Când a venit momentul să-i fie scoasă cămașa, Luca s-a prins de ea cu ambele mâini.
— Nu.
— Luca, trebuie puțin.
— E cămașa mea.
Preotul tânăr s-a întors ca să-și ascundă zâmbetul.
Bătrânul a încercat să-i explice.
— O primești înapoi.
Luca l-a studiat.
— Sigur?
— Sigur.
— Promiți?
Bătrânul preot a oftat.
— Promit.
Apoi Luca a văzut apa.
A făcut imediat un pas în spate.
— Eu nu fac baie.
De data asta a râs aproape toată lumea.
Inclusiv eu.
Bătrânul preot și-a dat ochelarii puțin mai jos pe nas.
— Nici eu nu te-am chemat la baie.
Luca s-a uitat neîncrezător la el.
— Este apă.
— Asta ai observat bine.
Pentru prima dată în dimineața aceea, bătrânul zâmbea.
Tensiunea s-a rupt.
Nu complet.
Dar suficient.
După slujbă, Luca a ieșit în curtea bisericii și a început să-i arate nașei mașinuța pe care o ținuse aproape tot timpul.
Eu strângeam câteva lucruri când am auzit:
— Mamă.
M-am întors.
Bătrânul preot mă chema.
M-am apropiat.
— Da, părinte?
S-a uitat spre curte.
— Să nu mai amânați lucrurile importante.
— Nu mai amânăm.
— Nu pentru mine.
M-am uitat la el.
— Pentru dumneavoastră. Viața găsește mereu ceva de pus în cale. Dacă așteptați să fie toate așezate, nu mai faceți nimic.
Am dat din cap.
— Așa este.
Apoi și-a potrivit ochelarii.
— Dar nici eu n-ar fi trebuit să vă întreb așa în fața tuturor.
Am crezut că n-am auzit bine.
— Părinte?
— Ați auzit.
M-am uitat spre preotul tânăr, care tocmai ieșea din biserică.
Bătrânul mi-a urmărit privirea.
— Să nu vă obișnuiți. Nu-i dau dreptate prea des.
Tânărul s-a apropiat.
— Am auzit.
— Normal că ai auzit.
Apoi bătrânul s-a uitat din nou la mine.
— Poate am vrut să vă învăț ceva și am uitat că omul învață mai greu când îl faci să se rușineze.
Nu știam ce să spun.
— Vă mulțumesc.
— Nu-mi mulțumiți. Țineți minte ce v-am spus.
— Țin.
Preotul tânăr zâmbea.
Bătrânul l-a observat.
— Ce e?
— Nimic.
— Te cunosc. Spune.
— Mă gândeam că până la urmă toată lumea a învățat ceva astăzi.
— Tu mai ai foarte multe de învățat.
— Fără îndoială.
— În special când să taci.
Am râs.
Chiar și bătrânul a zâmbit.
Atunci Luca a venit alergând spre noi.
S-a oprit în fața preotului bătrân.
— Mi-ai dat cămașa înapoi.
Părintele s-a uitat la el.
— Ți-am promis.
Luca s-a gândit câteva secunde, apoi i-a întins mașinuța.
— Poți să te joci puțin.
Bătrânul s-a uitat la mașinuța mică din palma lui.
— Am voie?
— Da. Dar să mi-o dai înapoi.
— Promit.
A luat-o.
Și imaginea aceea mi-a rămas în minte mai mult decât mustrarea de la început.
Un preot bătrân, în veșminte negre, ținând în palmă mașinuța unui copil pe care, cu o oră înainte, îl văzuse mai întâi prin greșeala părinților lui.
Când am plecat, nu dispăruse faptul că amânaserăm.
Nu devenise brusc o decizie bună.
Preotul avusese dreptate să ne spună că lucrurile importante nu trebuie împinse mereu spre “mai târziu”.
Dar eu nu mai plecam de acolo cu senzația că ultimii trei ani erau singurul lucru pe care îl vedea cineva când se uita la noi.
Înainte să urcăm în mașină, Luca m-a tras de mână.
— Mami?
— Da?
— Mai venim aici?
M-am uitat spre ușa bisericii.
Bătrânul preot era încă în curte.
Avea mașinuța lui Luca în mână și îi făcea semn să se întoarcă după ea.
— Da, i-am spus. Mai venim.
Luca a fugit spre el.