Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Maria a rămas cu tava în mâini.
— Răducu?
Bărbatul a zâmbit.
În loc să se îndrepte spre profesorii care îl așteptau, a traversat cancelaria direct spre ea.
— Dumneavoastră încă lucrați aici?
— Tot pe aici, mamă.
Radu s-a uitat la tava din mâinile ei.
— Și unde plecați?
Maria a ezitat.
— La treabă.
— Tocmai își terminase cafeaua, a intervenit profesoara de română.
Doamna Stanciu a corectat-o:
— Nu și-o terminase. Avem întâlnirea cu dumneavoastră și i-am explicat doar că masa a fost pregătită pentru cadrele didactice și invitat.
Radu s-a întors spre ea.
— Și tanti Maria unde trebuie să stea?
— Nu asta am spus.
— Atunci ce ați spus?
Doamna Stanciu și-a îndreptat spatele.
— Că există niște reguli. Este personal auxiliar. Nu putem transforma cancelaria într-un loc în care se așază oricine la masa profesorilor.
Maria l-a atins ușor pe Radu pe braț.
— Lasă, mamă. Nu pentru asta ai venit.
El s-a uitat la ea.
Apoi i-a luat tava din mâini și a așezat-o pe dulapul de lângă ușă.
— Nu. Dar dacă tot am venit, nu pot să mă prefac că n-am auzit.
A tras scaunul de la capătul mesei.
— Tanti Maria, vă rog.
— Răducu…
— Stați.
Maria n-a vrut.
Se vedea.
Dar Radu nu s-a așezat nici el.
— Dacă dumneavoastră plecați, eu rămân în picioare.
Câteva profesoare au zâmbit.
Doamna Stanciu nu.
— Domnule doctor, cred că transformați o chestiune administrativă într-una personală.
Radu s-a uitat la ea.
— Pentru mine este personală.
Apoi s-a întors spre ceilalți.
— Dumneavoastră probabil o cunoașteți pe tanti Maria ca femeia care face curat în școală.
Maria și-a coborât privirea.
— Eu o cunosc ca femeia care m-a hrănit aproape un an.
N-a mai mișcat nimeni.
Radu a rămas lângă ea.
— Tata murise. Mama rămăsese singură cu trei copii. Uneori aveam mâncare la școală. Alteori nu.
Maria a șoptit:
— Răducu, nu trebuie să povestești…
— Ba da.
S-a uitat la ea.
— Pentru că eu n-am uitat.
Avea doisprezece ani când începuse să vină fără pachet.
În pauza mare se ascundea pe un coridor din spatele sălii de sport ca să nu-l întrebe colegii de ce nu mănâncă.
Maria îl găsise.
Prima dată nu-l întrebase nimic.
Se așezase lângă el și scosese din sacoșă două felii de pâine cu brânză.
— Răducule, eu am pus prea multă mâncare. Mă ajuți?
A doua zi avusese din nou “prea multă”.
Și a treia.
Și săptămâna următoare.
— Mult timp am crezut-o, a spus Radu. Abia mai târziu am înțeles că femeia asta nu venea cu prea multă mâncare. Își împărțea pachetul cu mine.
Maria și-a șters repede obrazul.
— Erai copil.
— Tocmai.
Radu a continuat.
Când nu avusese bani pentru două caiete, Maria i le cumpărase.
Când i se rupsese ghiozdanul, îl cususe într-o după-amiază în camera femeilor de serviciu.
Dar momentul pe care Radu nu-l uitase se întâmplase spre sfârșitul clasei a șaptea.
Venise hotărât să abandoneze școala.
Mama lui avea nevoie de bani, iar el aflase că putea să ajute un vecin la muncă.
Maria îl ascultase.
Apoi îi spusese:
— Tu să înveți, mamă. Că mătura asta nu trebuie să fie și viitorul tău.
Radu s-a oprit.
Maria îl privea cu ochii umezi.
— N-am spus mare lucru.
— Pentru dumneavoastră, nu. Pentru mine, da.
Doamna Stanciu și-a mutat privirea spre masă.
Dar când Radu i-a tras din nou scaunul Mariei, a spus:
— Nimeni nu contestă că doamna Maria a făcut lucruri frumoase. Eu vorbeam strict despre rolurile din școală.
Radu a dat încet din cap.
— Atunci să vorbim despre roluri.
Și-a scos sacoul și l-a așezat pe spătarul scaunului.
— Eu am venit aici pentru că m-ați invitat ca medic.
— Exact.
— Dacă lucram în altă meserie, cafeaua mea valora mai puțin?
Profesoara n-a răspuns.
— Dacă n-aș fi terminat facultatea, n-aș mai fi fost fostul elev al acestei școli?
— Nu despre asta este vorba.
— Ba tocmai despre asta este.
Radu a arătat spre scaun.
— Pentru că acum treizeci de secunde locul acesta era potrivit pentru mine și nepotrivit pentru ea. Iar singura explicație pe care am auzit-o a fost meseria.
Directoarea, care până atunci ascultase, s-a apropiat.
— Maria a fost invitată la masă de colegii mei. Nu a încălcat nicio regulă.
Doamna Stanciu a încremenit.
Pentru prima dată, argumentul ei dispăruse.
Nu mai era o regulă.
Fusese alegerea ei.
S-a uitat spre Maria.
— Atunci am înțeles eu greșit situația.
Maria a dat ușor din cap.
— Se mai întâmplă.
— Maria…
— Nu trebuie.
Radu a intervenit:
— Ba cred că trebuie.
Maria l-a privit.
El n-a vorbit în locul ei.
A așteptat.
Doamna Stanciu s-a ridicat.
— Îmi pare rău pentru felul în care ți-am vorbit. Puteam să întreb înainte să presupun.
Maria a rămas câteva secunde tăcută.
— Asta m-a deranjat mai mult decât cafeaua, doamnă. Că n-ați întrebat.
Atât.
Fără discurs.
Fără aplauze.
Maria s-a așezat.
Radu și-a tras scaunul lângă ea.
Profesoara de română i-a împins ceașca înapoi.
— Ți s-a răcit.
— Lasă, că beau și rece.
Radu a râs.
— Tot cu puțin zahăr?
Maria s-a întors spre el, surprinsă.
— Mai ții minte?
— Unele lucruri da.
A luat zaharnița și i-a pus-o în față.
Maria și-a pregătit cafeaua.
După câteva minute, directoarea l-a rugat pe Radu să înceapă discuția pentru care venise.
El s-a ridicat.
Înainte să vorbească, s-a uitat spre Maria.
Ea stătea la masă cu ceașca între mâini, exact pe scaunul de pe care se ridicase.
De data aceasta, nimeni nu i-a mai cerut să plece.