Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mihaela n-a știut ce să-i răspundă.
S-a așezat lângă Mara.
— Nu.
— Atunci de ce taci?
Întrebarea a durut mai mult decât tot ce-i spusese Sorin în ultimii ani.
Nu pentru că fetița înțelesese tot.
Ci pentru că înțelesese suficient.
În noaptea aceea, Mihaela n-a dormit.
Până atunci, de fiecare dată când se gândise să plece, întrebarea fusese aceeași:
Cum mă descurc?
În noaptea aceea a apărut alta:
Ce o învăț pe Mara dacă rămân așa?
Dimineața nu i-a spus nimic lui Sorin.
Nici în ziua următoare.
Și-a sunat sora de la serviciu.
— Ioana, pot să vin la tine după program?
— Sigur. Ce s-a întâmplat?
Mihaela a tăcut.
— Trebuie să-ți povestesc ceva.
În seara aceea i-a spus aproape tot.
Nu dintr-o dată.
La început a încercat chiar să-l apere.
— Nu mă lovește.
Ioana s-a uitat la ea.
— Nu te-am întrebat asta.
Mihaela și-a coborât ochii.
Apoi au venit lucrurile pe care nu le spusese nimănui.
Insultele.
Banii.
Felul în care Sorin îi amintea permanent că fără el nu s-ar descurca.
Frica de a plăti singură o chirie.
Și întrebarea Marei.
Ioana a rămas tăcută până la capăt.
Apoi a spus:
— Dacă hotărăști să pleci, camera mea mică e liberă. Nu pentru totdeauna. Până te pui pe picioare.
Mihaela a început să plângă.
— Și dacă nu mă descurc?
— Atunci cauți soluții. Dar nu trebuie să le găsești pe toate în aceeași seară.
Pentru prima dată, Mihaela n-a mai încercat să rezolve în minte următorii zece ani.
A început cu următoarea lună.
Și-a verificat veniturile.
Și-a separat banii personali.
A adunat actele importante și a cerut informații de specialitate despre pașii practici ai unei separări și despre situația copiilor și a locuinței.
Nu i-a spus lui Sorin că pregătea ceva.
Nu pentru că voia să-l păcălească.
Ci pentru că nu mai voia ca fiecare gând al ei să treacă prin aprobarea lui.
După câteva săptămâni, i-a spus.
Copiii nu erau în cameră.
— Vreau să ne separăm.
Sorin a privit-o câteva secunde.
Apoi a râs.
— Iar?
— Nu iar.
— Și unde pleci?
— Pentru moment, la Ioana.
Zâmbetul lui a dispărut.
— Cu copiii?
— O să facem lucrurile cum trebuie și fără să-i punem pe ei în mijloc.
Sorin s-a ridicat.
— Tu chiar crezi că ieși pe ușă și gata?
— Nu.
— Mașina e a mea.
— Știu.
— Apartamentul nu-l plătești tu singură.
— Știu și asta.
— Și economiile?
Mihaela s-a uitat la el.
Acolo era.
Exact lucrul pe care se bazase ani întregi.
Nu că Mihaela îl iubea atât de mult încât nu putea pleca.
Ci că îi era prea frică de ce urma după.
— Ai făcut calculele? a continuat el. Chirie, copii, mâncare? Din ce?
— Le-am făcut.
Pentru prima dată, Sorin n-a mai avut răspunsul pregătit.
— Cine te-a ajutat?
Mihaela aproape că a zâmbit.
— Asta te deranjează?
— Te întreb cine ți-a băgat prostiile astea în cap.
— Nimeni.
— Ioana?
Mihaela nu i-a răspuns.
Sorin a început să se plimbe prin cameră.
— O să stai două săptămâni la ea și o să te întorci. Știi și tu asta.
— Poate o să-mi fie greu.
— O să-ți fie.
— Probabil.
Sorin s-a oprit.
Nu era răspunsul pe care îl așteptase.
— Și atunci?
Mihaela l-a privit.
— Atunci o să-mi fie greu.
Atât.
Fără discurs.
Fără promisiunea că viața ei avea să devină minunată.
Doar faptul că greul nu mai era suficient ca s-o țină acolo.
Sorin n-a acceptat schimbarea liniștit.
În zilele următoare a încercat tot ce funcționase înainte.
I-a spus că exagerează.
Că distruge familia.
Că Ioana o influențează.
Apoi a devenit brusc atent.
A venit cu flori.
A promis că se schimbă.
Când Mihaela nu și-a retras decizia, s-a întors la bani.
— Ai să vezi cât costă libertatea asta.
Mihaela n-a intrat în joc.
Separarea a fost gestionată prin pașii formali necesari, iar copiii n-au fost folosiți drept mesageri între părinți.
Primele luni au fost exact atât de grele pe cât se temuse.
A stat cu copiii la Ioana.
Mergea la serviciu cu autobuzul.
Număra fiecare leu.
Dormea o perioadă pe o canapea extensibilă.
Au existat seri când, după ce copiii adormeau, se întreba dacă Sorin avusese dreptate măcar într-un lucru:
poate nu putea.
Dar dimineața se ridica și continua.
Cu timpul, a strâns bani pentru garanția unei chirii.
A găsit un apartament mic, cu două dormitoare, într-un bloc vechi.
Nu semăna deloc cu locuința pe care o lăsase.
Bucătăria era atât de mică încât, dacă deschidea frigiderul, aproape bloca intrarea.
Canapeaua era cumpărată la mâna a doua.
Masa avea patru scaune care nu se potriveau între ele.
În prima zi au intrat cu câteva cutii, două valize și mai multe jucării decât crezuse Mihaela că dețin.
Mara a alergat dintr-o cameră în alta.
Vlad și-a ales imediat locul pentru mașinuțe.
Mihaela a rămas în bucătărie, încercând să desfacă o cutie cu farfurii.
Mara a apărut în ușă.
— Mamă?
— Da?
Fetița s-a uitat în jur.
— Aici e casa noastră?
Mihaela a zâmbit.
— Da.
— Doar a noastră?
Mihaela a lăsat farfuria jos.
— Da.
Mara s-a apropiat și a îmbrățișat-o.
Apoi a spus foarte simplu:
— E liniște aici.
Mihaela și-a închis ochii pentru o clipă și a strâns-o mai tare.
În sufragerie, Vlad tocmai răsturnase o cutie întreagă de mașinuțe pe parchet.
Nu era liniște deloc.
Dar Mihaela știa exact la ce se referea fiica ei.