După ce am terminat de mâncat, tata s-a ridicat primul.
Și-a scuturat pantalonii de firele de iarbă și a privit spre câmpul care mai avea jumătate de cosit.
— Hai, băiete…
A venit după-amiaza.
Am oftat.
Mă dureau mâinile.
Picioarele îmi erau grele.
Dar m-am ridicat fără să spun nimic.
Aveam impresia că soarele ardea de două ori mai tare decât dimineața.
Furca devenise tot mai grea.
Bășicile din palme se spărseseră.
La fiecare mișcare mă usturau.
De câteva ori am vrut să mă opresc.
Mă uitam spre nucul sub care mâncaserăm și îmi doream doar să mă întind la umbră.
Dar tata mergea înainte.
Nu se grăbea.
Nu se plângea.
Doar muncea.
Și atunci am înțeles că, dacă el putea, puteam și eu.
Am terminat fânul abia spre seară.
Ultima căpiță a fost cea mai grea.
Când am pus și ultimul braț de fân deasupra, m-am prăbușit direct pe iarbă.
Nu mai aveam putere nici să vorbesc.
Tata a venit lângă mine.
S-a așezat pe căpiță.
S-a uitat peste câmpul curat.
Apoi și-a pus mâna pe capul meu și m-a ciufulit ușor.
N-a spus:
„Bravo.”
N-a spus:
„Sunt mândru de tine.”
Dar gestul acela a însemnat mai mult decât toate cuvintele pe care le-am auzit vreodată.
Anii au trecut.
Am plecat la liceu.
Apoi la facultate.
Mi-am făcut un serviciu.
M-am însurat.
A venit copilul.
Apoi creditul.
Apoi încă mai multă muncă.
Ajungeam din ce în ce mai rar acasă.
De fiecare dată când veneam, tata mă aștepta în poartă.
Nu-mi reproșa niciodată că stăteam puțin.
Spunea doar:
— Bine că ai venit.
Între timp, coasa rămăsese agățată în șură.
Vaca nu mai era.
Dealul pe care cosiserăm împreună se umpluse de buruieni.
Iar tata îmbătrânise fără să-mi dau seama.
Într-o dimineață de toamnă, pe la șase, m-a sunat mama.
N-a trebuit să-mi spună aproape nimic.
După felul în care mi-a rostit numele am înțeles tot.
Tata murise în somn.
Doctorii au spus că inima i s-a oprit.
La înmormântare nu puteam să mă uit la sicriu.
În mintea mea vedeam doar un singur lucru.
Umbra nucului.
Mămăliga fierbinte.
Mâinile mele negre de pământ.
Și mâna lui mare, care rupea din aceeași bucată.
Mi-aș fi dorit atunci să mai fiu încă o dată copil.
Doar pentru o zi.
Doar pentru încă un prânz pe câmp.
Au trecut alți ani.
Acum am și eu un băiat.
Într-o dimineață îi turnam lapte în cană.
L-am auzit spunându-i foarte convins unui coleg:
— Laptele se face la fabrică.
Am rămas cu cana în mână.
În clipa aceea am înțeles cât de departe ajunseserăm de viața pe care o trăisem eu.
Fiul meu nu știa cum miroase fânul proaspăt cosit.
Nu știa ce înseamnă să stai la umbra unui nuc după o dimineață întreagă de muncă.
Nu știa gustul unei mămăligi rupte cu mâinile murdare de pământ, lângă omul care te învăța să fii puternic fără să țină discursuri.
Și mi-am dat seama că vina nu era a lui.
Era a mea.
Eu îl ferisem de toate greutățile.
Dar îl ferisem și de cele mai frumoase amintiri.
Duminica următoare l-am luat de mână și am plecat cu el la țară.
L-am dus pe câmp.
L-am lăsat să alerge prin iarbă.
Să se murdărească.
Să vadă o vacă de aproape.
Iar la prânz am făcut mămăligă la ceaun.
Ne-am așezat sub nucul care încă mai era acolo.
Am rupt o bucată mare cu mâna.
El s-a uitat mirat la mine.
— Tati… nu ne spălăm pe mâini?
Am zâmbit.
M-am uitat spre câmpul unde, cu zeci de ani în urmă, muncisem alături de tata.
— Ne spălăm acasă.
Dar sunt lucruri pe care trebuie să le trăiești exact așa cum sunt.
Fiul meu a rupt și el o bucată de mămăligă.
A mușcat din ea și a zâmbit.
— Parcă e mai bună aici.
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
Poate că nu mai puteam cumpăra încă un prânz lângă tata.
Dar puteam face ceva la fel de important.
Puteam avea grijă ca, peste treizeci de ani, fiul meu să nu spună:
„Aș da toți banii din lume pentru încă o zi cu tata… dar n-am avut niciodată una pe care să mi-o amintesc.”