CONTINUAREA – Ioana a intrat în apartament plângând.
Avea rimelul întins pe obraji și ținea rucsacul strâns la piept.
— Mamă…
Abia putea vorbi.
— M-au dat afară de la cerc. Nu s-a plătit taxa de luna asta.
Am simțit că mi se înmoaie picioarele.
Nici măcar nu știam că termenul expirase.
În ultimele luni alergasem atât de mult între serviciu, cumpărături, nepot și facturi, încât pierdusem șirul tuturor lucrurilor.
Andreea a oftat.
— Vezi? Tuturor ne este greu.
Am ridicat încet privirea spre ea.
— Nu.
Tuturor ne este greu.
Dar numai eu încerc să duc totul în spate.
În bucătărie s-a făcut liniște.
— Eu plătesc întreținerea.
Eu cumpăr mâncarea.
Eu plătesc curentul.
Eu cresc copilul vostru în fiecare zi cât voi ieșiți în oraș.
Iar când ajung acasă după zece ore de muncă, mă așteaptă vasele nespălate și alte cereri de bani.
Vlad a lăsat capul în jos.
— Doamnă Marta… caut un serviciu mai bun…
— Și până îl găsești, cine plătește?
Nu mi-a răspuns.
M-am uitat la amândoi.
— Eu am rămas văduvă la treizeci și doi de ani.
Am crescut două fete singură.
Am muncit în două locuri.
N-am avut pe cine să las copiii și nici cui să mă plâng.
Dar n-am așteptat ca altcineva să-mi rezolve viața.
Andreea avea lacrimi în ochi.
— Deci chiar ne dai afară?
Am inspirat adânc.
— Nu.
Vă dau o șansă să deveniți adulți.
Aveți treizeci de zile.
Ori vă găsiți o locuință, ori începeți să plătiți jumătate din toate cheltuielile.
Și încă ceva.
Nu voi mai fi bonă în fiecare zi.
Dacă aveți nevoie de ajutor, mă întrebați.
Nu mai hotărâți în locul meu.
Primele zile au fost cumplite.
Andreea nu mi-a vorbit aproape deloc.
Trântea uși.
Spunea că am devenit o mamă fără suflet.
Vlad ieșea dimineața și se întorcea târziu.
Ioana era tăcută.
Dar, încet-încet, lucrurile au început să se schimbe.
Vlad și-a găsit un loc de muncă stabil la un service auto.
Nu era salariul visurilor lui.
Dar era un început.
Andreea a început să lucreze de acasă pentru un magazin online.
Prima dată când mi-a întins bani pentru întreținere, i-am văzut mâinile tremurând.
— Nu sunt mulți…
— Nu contează suma.
Contează că sunt câștigați de tine.
Au trecut aproape trei săptămâni.
Într-o seară, Andreea a intrat în bucătărie cu un dosar în mână.
— Mamă…
Am găsit o garsonieră.
E mică.
Dar ne permitem chiria.
Am simțit un nod în gât.
Îmi venea să-i spun să rămână.
Dar dacă făceam asta, totul ar fi început din nou.
Am dat doar din cap.
— Mă bucur.
În ziua mutării, apartamentul era plin de cutii.
Nepotul se plimba vesel printre ele.
Vlad căra mobilierul.
Andreea a rămas câteva clipe în pragul bucătăriei.
— Mamă…
Am ridicat privirea.
Avea ochii în lacrimi.
— Acum înțeleg.
Nu voiai să scapi de noi.
Voiai să ne ridicăm singuri pe picioare.
Am îmbrățișat-o.
Poate pentru prima dată după mulți ani, nu ca pe un copil.
Ci ca pe un adult.
— Mi-a fost frică să vă las să plecați.
Dar mi-a fost și mai frică să rămâneți dependenți de mine toată viața.
După ce ușa s-a închis, apartamentul a devenit neașteptat de liniștit.
M-am plimbat prin camere.
Pentru prima dată după mulți ani, fiecare lucru era la locul lui.
Ioana a ieșit încet din camera ei.
— Mamă…
— Da?
— Mi-am găsit un job part-time la o cafenea.
După școală.
Vreau să-mi plătesc singură cheltuielile.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Sunt foarte mândră de tine.
O lună mai târziu, Andreea și Vlad se descurcau singuri.
Nu era ușor.
Dar nu mai cereau bani.
Mă sunau doar pentru un sfat.
Iar eu, pentru prima dată după aproape douăzeci de ani, m-am înscris la cursurile de pictură la care visasem încă din tinerețe.
În seara în care le-am spus că au treizeci de zile să plece, am crezut că îmi voi pierde fiicele.
Adevărul a fost exact invers.
În ziua în care au învățat să meargă pe propriile picioare, ne-am regăsit cu adevărat una pe cealaltă.