Clara a rămas nemișcată.
Primul document era un contract de credit ipotecar.
L-a răsfoit cu mâinile tremurânde.
Apartamentul era trecut pe numele soacrei ei, Elisabeta.
A întors pagina.
Apoi încă una.
În spate era un extras de cont.
Acolo a simțit cum i se taie respirația.
În fiecare lună apărea aceeași rată.
Șaptesprezece mii de lei.
Exact în aceeași perioadă în care ea îi transfera lui Andrei câte cincisprezece mii.
A mai găsit un document.
Contract de închiriere.
Apartamentul era închiriat cu unsprezece mii de lei pe lună.
A făcut repede socoteala.
Chiria acoperea deja o mare parte din rată.
Restul…
Îl plătea ea.
Fără să știe.
Fără să i se spună adevărul.
În clipa aceea s-a auzit un strigăt.
— Clara! Ce faci cu dosarul meu?
Elisabeta stătea în ușa bucătăriei.
Fața îi era roșie de furie.
În același moment a intrat și Andrei.
S-a uitat la dosar.
Apoi la Clara.
Și a înțeles imediat.
— Clara…
A făcut un pas spre ea.
— Pot să explic.
Ea a ridicat încet privirea.
Nu mai plângea.
Nu mai tremura.
— Explică-mi atunci de ce am plătit șase luni rata apartamentului mamei tale.
Andrei a rămas fără cuvinte.
Elisabeta a încercat să ia dosarul din mâna ei.
— Nu e treaba ta.
Sunt finanțele mele.
Clara l-a închis calm.
— Ba este treaba mea.
Pentru că eu le-am finanțat.
Andrei și-a trecut mâna prin păr.
— Voiam să facem o investiție.
Pentru familie.
Clara a zâmbit amar.
— Care familie?
Apartamentul este pe numele mamei tale.
Contractul de închiriere este pe numele mamei tale.
Chiria intră în contul mamei tale.
Eu unde sunt în toată povestea asta?
Nimeni n-a răspuns.
După câteva secunde, Andrei a spus încet:
— Dacă îți spuneam adevărul…
N-ai fi fost de acord.
Replica aceea a durut mai mult decât toate minciunile.
Pentru că demonstra că știa foarte bine ce face.
Știa că o înșală.
Știa că profită de încrederea ei.
Clara a pus dosarul pe masă.
— De astăzi nu mai primește nimeni niciun leu de la mine.
Și mai vreau ceva.
Toți banii înapoi.
Elisabeta a râs disprețuitor.
— Și dacă nu?
Clara și-a scos telefonul.
— Atunci rezolvăm cu avocatul.
Am toate transferurile.
Șase luni.
Aceeași sumă.
Aceleași explicații.
Și acum am și documentele care arată unde au ajuns, de fapt, banii.
Andrei s-a așezat încet pe canapea.
Părea pentru prima dată speriat.
— Chiar vrei să distrugi căsnicia pentru bani?
Clara l-a privit drept în ochi.
— Nu.
Tu ai distrus-o în ziua în care ai hotărât că mă poți minți lună de lună.
Și-a luat geanta.
A ieșit fără să ridice vocea.
Fără să trântească ușa.
În zilele următoare, Andrei a sunat aproape fără oprire.
A trimis zeci de mesaje.
Promitea că va explica.
Că totul fusese pentru binele lor.
Că va găsi o soluție.
Clara i-a răspuns o singură dată.
I-a trimis un acord de plată.
Un an.
Rate lunare.
Restituirea integrală a banilor.
După multe discuții, Andrei și mama lui au înțeles că nu mai aveau altă variantă.
Au scos apartamentul la vânzare.
Piața era favorabilă.
L-au vândut peste prețul la care îl cumpăraseră.
Au achitat creditul.
Iar într-o dimineață, în contul Clarei a intrat întreaga sumă.
Până la ultimul leu.
S-au întâlnit pentru ultima dată într-o cafenea.
Andrei i-a întins dovada transferului.
— Îmi pare rău.
N-am vrut să te pierd.
Clara a privit hârtia câteva secunde.
Apoi l-a privit pe el.
— Nu m-ai pierdut din cauza banilor.
Ai făcut-o în ziua în care ai hotărât că încrederea mea valorează exact cincisprezece mii de lei pe lună.
S-a ridicat și a plecat.
Câteva luni mai târziu, a semnat contractul pentru propriul ei apartament.
Doar pe numele ei.
Când agentul imobiliar i-a întins stiloul, mâna nu-i mai tremura.
Pentru prima dată după mult timp, știa că își construia viitorul alături de singura persoană care nu avea să-i trădeze niciodată încrederea:
Ea însăși.