CONTINUAREA – Daniel s-a apropiat repede de bancă.
Respira greu.
— Clara, te rog… ascultă-mă două minute.
Am rămas lângă valiză.
— Ai avut destul timp să vorbești. Eu am avut nevoie doar de cinci minute ca să înțeleg tot.
Și-a trecut mâna prin păr.
Era agitat.
— Nu s-a întâmplat nimic între mine și Sofia.
— Atunci de ce era în casa noastră la unsprezece noaptea?
N-a răspuns imediat.
Tăcerea aceea mi-a spus mai multe decât orice explicație.
— Lucrăm împreună.
Atât.
— Și de ce nu mi-ai spus?
A privit în altă parte.
— Pentru că ai fi înțeles greșit.
Am zâmbit amar.
— Daniel… te-ai auzit?
Ai ascuns ceva pentru că știai cum arată.
În clipa aceea a început să vorbească mai repede.
— Sunt luni întregi de când lipsești mai mult decât ești acasă.
Mănânc singur.
Dorm singur.
Vorbesc singur.
Sofia era doar cineva cu care puteam să stau de vorbă.
Am simțit că mă doare mai tare sinceritatea lui decât orice minciună.
— Atunci trebuia să-mi spui că nu mai poți.
Nu să aduci altă femeie în casa noastră.
A oftat.
— Nu înțelegi cât de greu mi-a fost.
— Și tu nu înțelegi cât de greu este să intri în propria casă și să simți parfumul altei femei.
În acel moment a oprit un taxi.
Telefonul meu vibra.
Marta.
— Sunt la intrarea de la metrou. Am cheile apartamentului mamei. Vin imediat.
Am închis apelul.
Daniel s-a uitat la valiza mea.
— Chiar pleci?
L-am privit câteva secunde.
— Nu plec din cauza Sofiei.
Pleacă femeile din cauza unui sărut.
Eu plec pentru că m-ai făcut să mă simt străină în propria mea viață.
Și pentru că primul lucru pe care mi l-ai spus n-a fost „iartă-mă”.
A fost:
„Apartamentul este al meu.”
Nu a mai avut nimic de spus.
M-am urcat în taxi.
În oglinda retrovizoare l-am văzut rămânând singur pe trotuar.
Pentru prima dată după mulți ani, nu mi-a mai fost milă.
Apartamentul mamei Martei era mic.
Mobilier vechi.
Perdele simple.
Dar când am închis ușa în urma mea, am simțit ceva ce nu mai simțisem de mult.
Liniște.
În noaptea aceea aproape că nu am dormit.
Dimineața, în loc să plâng, am deschis laptopul companiei aeriene.
De ani întregi refuzasem toate ofertele de transfer.
Acum am completat cererea pentru baza din Lisabona.
Două săptămâni mai târziu am primit aprobarea.
Daniel a început să-mi scrie zilnic.
La început încerca să explice.
Apoi să se scuze.
Mai târziu doar întreba dacă putem vorbi.
Am acceptat o singură întâlnire.
Ne-am văzut într-o cafenea.
Părea mai obosit decât îl știam.
— Sofia nu a însemnat niciodată ce crezi tu.
Am dat din cap.
— Poate.
Dar asta nu mai schimbă nimic.
— Putem începe din nou.
Am băut încet din cafea.
— Daniel…
O căsnicie nu se termină într-o singură seară.
Se termină puțin câte puțin.
În fiecare zi în care unul dintre cei doi încetează să-l mai aleagă pe celălalt.
A lăsat privirea în jos.
— Îmi pare rău.
— Știu.
Dar regretul vine prea târziu.
Am încheiat divorțul fără scandal.
Apartamentul a rămas al lui.
Nu l-am contestat niciodată.
În schimb, eu am plecat cu ceva ce nu putea fi trecut în niciun act.
Demnitatea mea.
Câteva luni mai târziu, priveam Oceanul Atlantic de pe faleza din Lisabona.
Aveam un apartament mic, închiriat.
Mobilă simplă.
Puține lucruri.
Dar fiecare obiect fusese ales de mine.
Într-o seară, telefonul a vibrat.
Era un mesaj de la Daniel.
„Sper că ești bine.”
M-am uitat spre ocean, am zâmbit și i-am răspuns cu un singur cuvânt.
„Da.”
Și, pentru prima dată după mult timp, era adevărul.