CONTINUAREA – Daniel a rămas cu privirea lipită de locul unde fusese mărul.
— Ce cutie? a întrebat încet.
Robert nu l-a privit.
Avea ochii umezi.
— Spune-mi doar că n-ați găsit-o.
Andreea și-a mușcat buza.
Pentru prima dată de când ajunseserăm acasă, nu mai avea răspuns la toate.
— A fost… o cutie din lemn.
Când au scos rădăcinile mărului, muncitorii au găsit-o.
Am crezut că sunt niște vechituri.
Robert a închis ochii.
— Unde este?
Daniel a înghițit în sec.
— Am aruncat-o.
S-a făcut o liniște apăsătoare.
Parcă nici păsările nu se mai auzeau.
— Ați… aruncat-o? am întrebat eu.
— Era plină cu hârtii vechi și fotografii îngălbenite. Credeam că nu mai folosesc la nimic.
Robert s-a așezat încet pe marginea unei jardiniere rămase întregi.
Părea că îmbătrânise cu zece ani într-un minut.
— În cutia aceea erau scrisorile pe care ni le-am trimis înainte să ne căsătorim.
Albumul nostru de la începutul căsniciei.
Primele desene făcute de voi la grădiniță.
Brățările cu care ați ieșit din maternitate.
Și jurnalul în care mama voastră a scris, timp de aproape patruzeci de ani, tot ce am plantat în grădina asta și toate amintirile noastre.
Andreea a dus mâna la gură.
— Noi… nu am știut.
— Exact asta este problema, a spus Robert cu o voce stinsă.
Nu ați întrebat.
Daniel a făcut un pas înainte.
— Tată… îmi pare rău.
— Nu pentru grădină.
Nu pentru cutie.
Ci pentru faptul că ați hotărât ce este mai bine pentru noi, fără să ne întrebați măcar o dată.
Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji.
Patruzeci de ani de muncă.
Patruzeci de ani de amintiri.
Șterși într-o singură săptămână.
Andreea s-a apropiat încet de mine.
— Mamă… am vrut să vă facem o surpriză.
Am clătinat din cap.
— O surpriză este un buchet de flori.
Nu să distrugi casa și grădina altcuiva fără acordul lui.
În aceeași seară, copiii au plecat fără să mai spună aproape nimic.
Pentru prima dată în viață, au înțeles că intențiile bune nu pot înlocui respectul.
A doua zi dimineață, Daniel s-a întors singur.
Avea hainele murdare și cizmele pline de noroi.
— Am fost la groapa de sortare unde au dus resturile.
Am căutat ore întregi.
A întins spre Robert o cutie de lemn.
Era udă.
Murdară.
Colțurile erau rupte.
Dar era aceeași.
Robert a deschis-o cu mâinile tremurânde.
Multe fotografii erau salvate.
Jurnalul era umed, însă paginile încă puteau fi citite.
Doar câteva scrisori fuseseră distruse iremediabil.
Daniel a izbucnit în plâns.
— Tată… dacă aș putea da timpul înapoi…
Robert s-a apropiat și l-a îmbrățișat.
— Nu poți.
Dar poți învăța ceva din asta.
Niciodată să nu iei hotărâri în locul altora doar pentru că tu crezi că știi ce este mai bine.
În următoarele luni, Daniel și Andreea au venit în fiecare weekend.
Au spart o parte din beton.
Au adus pământ fertil.
Au plantat pomi noi.
Au construit din nou straturi pentru legume.
Nu putea fi aceeași grădină.
Mărul bătrân nu mai putea fi adus înapoi.
Dar încercau, măcar, să repare ceea ce distruseseră.
În primăvara următoare, Robert a ieșit în curte cu nepotul de mână.
I-a întins o lopățică mică.
— Hai să plantăm un măr.
Băiețelul a zâmbit.
— O să fie mare?
Robert l-a privit cu blândețe.
— Dacă îl îngrijim și îl respectăm… da.
Și, pentru prima dată după multă vreme, am simțit că nu recuperasem doar o grădină.
Recâștigasem ceva mult mai important.
Respectul dintre noi.