CONTINUAREA – Notarul și-a pus ochelarii și a desfăcut cu grijă testamentul.
În bucătărie se făcuse o liniște apăsătoare.
— Domnul Nicolae Dumitrescu lasă întreaga sa avere fiicei sale, Cristina, și nepoților săi, Alex și Mara, în cote egale.
Cristina m-a privit nedumerită.
— Avere? Ce avere?
Notarul a zâmbit discret.
— Domnul Dumitrescu nu a trăit doar din pensie.
În urmă cu douăzeci și doi de ani și-a vândut participația pe care o avea într-o firmă de instalații industriale. O parte din bani au fost investiți în titluri de stat și fonduri de investiții cu risc redus. În timp, valoarea lor a crescut considerabil.
Mi-am simțit inima bătând tot mai tare.
— Despre ce sumă vorbim?
— După achitarea tuturor taxelor și actualizarea evaluărilor, patrimoniul depășește un milion opt sute de mii de lei.
Am rămas fără cuvinte.
Un milion opt sute de mii?
Omul care locuise cu noi aproape douăzeci de ani?
Notarul a continuat.
— Dar domnul Dumitrescu a lăsat și o scrisoare. Mi-a cerut să v-o citesc înainte de orice altă discuție.
A desfăcut plicul.
Vocea i s-a înmuiat.
— „Dragii mei,
Dacă ascultați această scrisoare, înseamnă că eu nu mai sunt.
În primul rând, vreau să vă cer iertare dacă, uneori, am părut rece sau indiferent.
Nu am fost.
Doar că, după moartea soției mele, n-am mai știut să-mi arăt sentimentele.
Daniel…
Știu că de multe ori ai crezut că trăiesc pe spinarea voastră.
Și, sincer, te-am înțeles.
Dar am vrut să-mi plătesc singur tot ce ținea de mine.
Mi-am cumpărat medicamentele, hainele și tot ce aveam nevoie.
Restul banilor i-am lăsat să rămână investiți.
Nu pentru mine.
Ci pentru copiii voștri.
Nu voiam ca ei să afle într-o zi că bunicul le-a lăsat doar amintiri.
Voiam să le las și un început în viață.
Și mai este ceva.
Daniel…
Acum aproape cincisprezece ani te-am auzit spunând că visezi să ai, într-o zi, un atelier unde să-i înveți pe copii să lucreze cu lemnul.
N-am uitat niciodată.
De aceea, în dosar veți găsi și actele atelierului meu vechi din satul în care m-am născut.
Nu vă oblig să faceți nimic.
Dar, dacă într-o zi îl veți redeschide și acolo măcar un copil va învăța o meserie, atunci voi simți că n-am trăit degeaba.
Aveți grijă unii de alții.
Asta este singura avere care contează cu adevărat.”
Notarul a împăturit scrisoarea.
În bucătărie nu se mai auzea nimic.
Cristina plângea în tăcere.
Eu nu reușeam să-mi ridic privirea din podea.
Îmi aminteam toate serile în care îl judecasem în gând.
Toate momentele în care crezusem că doar profită de noi.
Și niciodată nu mă întrebasem dacă, poate, povestea era alta.
După plecarea notarului, am intrat în camera în care locuise Nicolae.
Era exact cum o lăsase.
Pe noptieră se afla ceasul lui vechi.
O pereche de ochelari.
Și o fotografie cu Cristina, făcută când avea doar câțiva ani.
Am luat fotografia în mână.
— Îmi pare rău… am șoptit.
Cristina a venit lângă mine.
Mi-a strâns mâna fără să spună nimic.
Câteva luni mai târziu am mers împreună să vedem atelierul din sat.
Era mic.
Praful se așezase peste toate uneltele.
Dar bancul de lucru era încă acolo.
L-am atins cu palma și am simțit că bătrânul era încă prezent.
Nu ca o povară.
Ci ca un om care lăsase în urmă ceva mai valoros decât niște bani.
În următorul an am renovat atelierul.
În fiecare sâmbătă au început să vină copii din sat.
Învățau să folosească fierăstrăul, rindeaua și dalta.
Alex venea alături de mine.
Mara îi ajuta să picteze obiectele pe care le făceau.
Într-o zi, un băiețel de vreo zece ani mi-a întins un suport de flori din lemn și m-a întrebat:
— Credeți că bunicul dumneavoastră ar fi fost mândru?
Am zâmbit și m-am uitat spre fotografia lui Nicolae, pe care o pusesem pe un raft al atelierului.
— Nu era bunicul meu.
Era socrul meu.
Dar cred că, pentru prima dată, aș fi avut curajul să-i spun că am înțeles cine a fost cu adevărat.
Și mi-aș fi dorit să apuc să-i mulțumesc.