CONTINUAREA – Am ieșit încet în curte.
Elena era deja printre straturile de roșii.
Luca ținea o ladă de plastic, iar Miruna umplea o pungă cu ardei, râzând.
— Luați și din ăștia mai mari! strigă Elena. La piață sunt o avere.
M-am uitat spre Marius.
Stătea lângă șopron, cu mâinile în buzunare.
Nu se mișca.
Nu vorbea.
Doar privea.
Și am înțeles că, dacă nici de data asta nu spun nimic, îl voi pierde puțin câte puțin.
Nu ca soț.
Ci ca om.
M-am apropiat de Elena.
— Lasă lada jos.
Ea a râs.
— Hai, Sofi… doar luăm câteva.
— Am spus să lași lada jos.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Serios?
— Foarte serios.
Luca s-a oprit și el.
— Mătușă, chiar faci atâta caz pentru niște legume?
Am făcut un pas înainte.
— Nu pentru legume.
Pentru respect.
S-a lăsat liniștea.
Până și greierii păreau că au tăcut.
Elena și-a pus mâinile în șold.
— Suntem familie.
Am zâmbit pentru prima dată în ziua aceea.
— Tocmai.
Familia întreabă.
Nu se servește singură.
Miruna a lăsat încet punga jos.
Radu a ieșit pe verandă cu o bere în mână.
— Hai, Sofi, nu exagera…
L-am privit.
— Când ați venit ultima dată cu o caserolă de mâncare pentru noi?
N-a răspuns.
— Când ați cumpărat ultima dată carne pentru grătar?
Tăcere.
— Când ați adus măcar un bax de apă?
Nimeni nu spunea nimic.
Am continuat calm.
— În schimb, plecați de fiecare dată cu portbagajul plin.
Roșii.
Ardei.
Castraveți.
Ouă.
Borcane.
Dulceață.
Compot.
Și spuneți că veniți “în vizită”.
Elena își mușcă buza.
— Vai, acum ne scoți ochii pentru câteva legume?
— Nu.
Vă deschid ochii.
Am arătat spre grădină.
— În martie eram doar eu și Marius aici.
Când ploua.
Când bătea vântul.
Când ne dureau spatele și mâinile.
Atunci nu venea nimeni.
Acum, când recolta e coaptă, apăreți aproape în fiecare weekend.
Marius s-a apropiat încet.
Era pentru prima dată când îl vedeam ridicând capul atât de hotărât.
— Sofia are dreptate.
Toți s-au întors spre el.
— Eu n-am avut curaj să vă spun.
Dar de azi înainte lucrurile se schimbă.
Elena îl privea uluită.
— Mario… vorbești serios?
— Da.
Foarte serios.
A luat lada plină cu roșii din mâinile lui Luca și a pus-o înapoi lângă solar.
Apoi a scos din portbagajul mașinii două pungi deja umplute cu legume.
Le-a așezat una lângă alta, în fața tuturor.
— Asta rămâne aici.
Este munca noastră.
Nu pleacă nimic fără să întrebați.
Clara, bătrâna care până atunci nu spusese nimic, oftează adânc.
— Elena… au dreptate.
Fata ei întoarse capul surprinsă.
— Mamă…
— Nu.
Au muncit pentru toate astea.
Noi doar am venit să ne servim.
Elena se înroși.
Pentru prima dată, nu mai avea replică.
În liniștea aceea apăsătoare, închise portbagajul mai tare decât era nevoie.
— Hai.
Plecăm.
Nimeni n-a încercat s-o oprească.
Opelul ieși încet pe poartă și dispăru într-un nor de praf.
Am rămas amândoi privind drumul gol.
Marius m-a luat ușor de mână.
— Îmi pare rău că n-am spus nimic mai devreme.
Am zâmbit.
— Important e că ai spus astăzi.
Seara, am ieșit amândoi în grădină.
Am cules doar câteva roșii și doi castraveți.
Atât cât aveam nevoie pentru cină.
Ne-am așezat pe verandă, fără zgomot, fără râsete forțate, fără frigider deschis din cinci în cinci minute.
Doar noi doi.
Casa părea mai liniștită ca niciodată.
Și, pentru prima dată după multe luni, am simțit că nu ne recuperasem doar grădina.
Ne recuperasem weekendurile.
Și liniștea.