CONTINUAREA Am ajuns acasă înaintea lui.
Nu am spart nimic.
Nu am făcut scandal.
Nu mi-am făcut bagajele.
Pur și simplu m-am așezat pe canapea și am rămas cu privirea pierdută în gol.
După aproape o oră, ușa s-a deschis.
Andrei a intrat încet.
Nu mai avea curajul să mă privească în ochi.
— Izabela… pot să explic.
Am ridicat mâna.
— Nu.
Tăcere.
Apoi a îngenuncheat în fața mea.
— A fost o greșeală.
O singură dată.
Nu înseamnă nimic.
Te iubesc.
Pe tine și pe Emma.
Am zâmbit amar.
— Ai ales exact ziua în care mi-a murit tata.
Nu ai lipsit de la o petrecere.
Ai lipsit când aveam cea mai mare nevoie de tine.
Și asta n-o să pot uita niciodată.
În seara aceea a dormit în camera de oaspeți.
A doua zi a venit soacra mea.
L-a certat pentru prima dată în viața lui.
— Să-ți fie rușine, Andrei!
Ai distrus femeia care ți-a fost alături zece ani!
El nu se apăra.
Doar tăcea.
Zile întregi m-a rugat să nu divorțez.
Plângea.
Îmi promitea că va rupe orice legătură cu Clarisa.
Că merge la terapie.
Că va face orice.
M-am uitat la Emma.
Avea doar nouă ani.
În fiecare seară întreba același lucru:
— Mami… tata mai stă cu noi?
Și atunci…
L-am iertat.
Nu pentru el.
Pentru copilul nostru.
Dar între noi nu mai era iubire.
Doar obișnuință.
Au trecut aproape doi ani.
Andrei chiar părea schimbat.
Era atent.
Mergea direct acasă.
Încerca să repare ceea ce stricase.
Eu însă nu mai reușeam să uit.
Unele răni se închid.
Altele doar învață să nu mai doară atât de tare.
Într-o noapte ploioasă, telefonul a sunat la ora două.
Andrei avusese un accident.
Medicii n-au mai putut face nimic.
La înmormântare am plâns un om pe care îl iubisem cândva.
Emma și-a plâns tatăl.
Soacra mea și-a plâns fiul.
Și am crezut că acela era sfârșitul.
M-am înșelat.
Adevăratul coșmar abia începea.
În a noua zi, când familia era adunată la parastas, soneria a întrerupt liniștea.
Am deschis ușa.
În prag stătea Clarisa.
Purta haine negre.
Ținea de mână un băiețel de vreo trei ani.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Ce cauți aici?
— Am venit să aprind o lumânare pentru Andrei.
— Pleacă.
Nu ai ce căuta în casa asta.
Clarisa nu s-a mișcat.
L-a privit pe băiat.
Apoi s-a uitat direct în ochii mei.
— Nu pot pleca.
Copilul acesta are dreptul să fie aici.
Am încremenit.
— Despre ce vorbești?
Vocea ei era calmă.
Prea calmă.
— Este fiul lui Andrei.
În sufragerie s-a făcut o liniște apăsătoare.
Toți se uitau spre noi.
Emma ieșise și ea pe hol.
Soacra mea rămăsese nemișcată.
Am simțit că nu mai pot respira.
— Minți…
Clarisa scoase încet un dosar din geantă.
— Andrei știa.
Și voia ca băiatul să poarte numele lui.
Mai târziu, dacă era nevoie, urma să recunoască oficial copilul.
Dar n-a mai apucat.
Mi-a întins dosarul.
N-am avut puterea să-l ating.
Mi-am privit fiica.
Apoi copilul.
Avea aceiași ochi albaștri ca Andrei.
Aceeași gropiță în obraz.
Și, pentru prima dată după moartea soțului meu, am înțeles că trădarea lui nu se terminase odată cu înmormântarea.
Abia începea.
În următoarele luni aveam să ne întâlnim în instanță.
Și acolo urma să aflăm un adevăr care avea să schimbe pentru totdeauna viața ambelor familii.