CONTINUAREA – După plecarea celor trei, Clara n-a închis un ochi toată noaptea.
Nu pentru că îi era frică.
Ci pentru că încerca să înțeleagă cum omul cu care împărțise patru ani din viață putuse să creadă că trei bărbați veniți în apartamentul ei aveau dreptul să-i decidă viitorul.
Dimineața plecă la serviciu fără să-i spună nimic lui Nicolae.
La prânz primi un mesaj.
„Diseară vorbim. Sper că ai luat decizia corectă.”
Nu răspunse.
La ora patru însă telefonul sună din nou.
Pe ecran apăru numele Adelei, mama lui Nicolae.
Clara ezită câteva secunde.
— Bună ziua…
Vocea femeii tremura.
— Clara… putem să ne vedem? Te rog… fără să afle băieții.
O oră mai târziu stăteau într-o cofetărie mică, ascunsă pe o străduță liniștită.
Adela părea îmbătrânită cu zece ani.
Ținea ceașca cu ambele mâini.
— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat aseară.
Clara zâmbi amar.
— Și mie.
Adela ridică privirea.
— Nicolae nu e rău…
— Dar?
Femeia oftă.
— Nu gândește singur.
Clara tăcu.
— Gheorghe i-a crescut pe amândoi să creadă că femeia trebuie să aducă banii în casă… iar bărbatul să-i stăpânească.
— Serios?
— E mai rău decât crezi.
Adela își umezi buzele.
— Eu i-am dat salariul meu douăzeci și șase de ani.
Clara rămase nemișcată.
— Poftim?
— În fiecare lună.
— De bunăvoie?
Adela zâmbi trist.
— La început… de frică.
Clara simți cum i se strânge stomacul.
— Și unde se duceau banii?
Adela privi în jur, apoi coborî vocea.
— Nu există niciun teren.
Clara încremeni.
— Ce teren?
— Exact.
Tăcerea se lăsă între ele.
— Gheorghe le spune băieților că strânge bani pentru o casă mare, unde vor locui toți împreună.
— Nicolae nu mi-a spus nimic.
— Pentru că le-a interzis.
Clara simți că fiecare propoziție schimba tot ceea ce crezuse.
— Atunci… unde sunt banii?
Adela scoase din geantă un plic.
Îl împinse încet peste masă.
— Aici sunt copiile unor acte.
Clara le deschise.
Contracte.
Extrase bancare.
Două apartamente.
O casă de vacanță.
Toate cumpărate exclusiv pe numele lui Gheorghe.
Cu sume care depășeau cu mult veniturile declarate.
— Toate au fost plătite din banii mei… ai lui Nicolae… ai lui Daniel… și ai soției lui Daniel.
Clara ridică încet privirea.
— Soția lui Daniel îi dă și ea salariul?
Adela aprobă.
— Integral.
— De cât timp?
— Aproape trei ani.
Clara închise dosarul.
Acum înțelegea.
Nu voiau un salariu.
Voiau încă o sursă de bani.
În seara aceea Nicolae intră în apartament zâmbind.
— Ei?
Clara stătea liniștită la masă.
În fața ei era un dosar albastru.
— Te-ai gândit?
Ea îi făcu semn să se așeze.
— Da.
Zâmbetul lui deveni și mai larg.
— Știam eu.
Clara împinse dosarul spre el.
— Citește.
Nicolae îl deschise.
Primele pagini erau copii după contractele tatălui său.
Ultima…
Cererea de divorț.
Fața i se albi instantaneu.
— Ce… ce înseamnă asta?
— Înseamnă că nu-mi vei administra niciodată salariul.
— Clara…
— Ba mai mult.
Își luă geanta și cheile.
— De mâine dimineață plec.
Apartamentul este al meu.
Contractul este pe numele meu.
Ai șapte zile să-ți găsești altă locuință.
Nicolae se ridică brusc.
— Nu poți să faci asta!
— Pot.
— Suntem o familie!
Clara îl privi lung.
— Nu.
Familia nu trimite trei bărbați să convingă o femeie că munca ei nu-i mai aparține.
Asta se numește control.
Și eu nu mai trăiesc într-o colivie.
Deschise ușa.
Înainte să iasă, se întoarse o singură dată.
— Spune-i tatălui tău că, dacă mă mai caută vreodată, dosarul acesta ajunge direct la fisc.
Ușa se închise încet.
În apartament rămase doar Nicolae.
Singur.
Cu dosarul în mâini.
Și cu prima lecție din viața lui pe care tatăl său nu avea cum să i-o rezolve.