Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sorin m-a privit câteva secunde fără să spună nimic.
— Elena…
Camelia coborâse din mașină.
— Sorin, hai odată. Nu vezi că deranjezi femeia?
Am întors capul spre ea.
Aceeași voce.
Nu trebuia să-i văd unghiile sau să-i simt parfumul.
Vocea aceea îmi fusese suficientă cu șase luni înainte.
Sorin s-a apropiat cu un pas.
— Te-am întrebat al cui este.
— Știu ce m-ai întrebat.
— Atunci răspunde-mi.
— Este al tău.
A clipit.
O dată.
De două ori.
Apoi s-a uitat spre Camelia și iar la mine.
— Ce?
— Copilul este al tău, Sorin.
— Și tu…
Și-a trecut palma peste gură.
— Tu știai?
— De la trei săptămâni după divorț.
A făcut un pas înapoi.
— Șapte luni…
— Da.
— Și n-ai considerat că trebuie să-mi spui?
Asta m-a durut.
Nu pentru că mă acuza.
Ci pentru că, pentru o secundă, am văzut exact ce credea despre mine.
— Am considerat.
— Atunci de ce n-ai făcut-o?
M-am uitat la Camelia.
Ea nu se mai uita la mine.
— Pentru că am venit.
Sorin s-a încruntat.
— Unde?
— La tine.
— Când?
— La câteva zile după ce medicul mi-a confirmat sarcina. Am venit la apartamentul tău.
Fața lui nu s-a schimbat în felul în care mă așteptam.
Nu era vinovăție.
Era nedumerire.
— Elena, tu n-ai venit niciodată la mine.
Atunci am înțeles.
— Ba da.
— Nu.
— Am urcat până la ușa ta.
— Eu nu te-am văzut.
— Pentru că nu mi-ai deschis tu.
Sorin a rămas nemișcat.
Apoi s-a întors încet.
Camelia avea brațele încrucișate.
— Ce? a spus ea.
— Camelia.
— Ce este?
— Elena a venit la apartament?
— De unde să știu eu?
— Locuiai deja acolo.
— Și?
— Ai deschis tu ușa?
Camelia a râs scurt.
— Sorin, au trecut șase luni. Vrei să-mi amintesc cine a sunat la ușă într-o zi oarecare?
— Eu îmi amintesc, am spus.
S-a uitat la mine.
— Normal că tu îți amintești.
— Mi-ai spus că Sorin își construiește o viață nouă. “Fără trecut, fără complicații.” Și că știu drumul înapoi.
Sorin și-a întors privirea spre ea.
Camelia a ridicat din umeri.
— Poate ai venit. Nu-mi amintesc exact.
— Acum un minut nu știai.
— Am spus că nu-mi amintesc.
— Nu, a spus Sorin. Ai spus că nu știi.
Vocea lui se schimbase.
Camelia și-a ridicat bărbia.
— Bine. Poate a venit.
— “Poate”?
— Sorin, eram la început. Fosta ta soție apare la ușă la câteva săptămâni după divorț. Ce trebuia să fac? S-o invit la cafea?
— Trebuia să-mi spui.
— Pentru ce? Nu mi-a spus nimic despre vreun copil.
M-am uitat la ea.
Asta era minciuna.
— Ți-am spus de ce venisem.
— Nu.
— Ți-am spus: “Trebuie să vorbesc cu Sorin. Sunt însărcinată.”
Camelia a dat din cap.
— Nu ai spus așa ceva.
Sorin se uita când la una, când la cealaltă.
— Elena, ești sigură?
M-a lovit întrebarea.
Dar era corectă.
El nu fusese acolo.
Nu putea să știe.
— Da.
— Și după aceea?
— După aceea mi-a închis ușa.
— De ce nu m-ai sunat?
Am tăcut.
Aici nu aveam un răspuns frumos.
— Pentru că eram rănită.
— Elena…
— Știu.
Mi-am pus mâna pe burtă.
— Știu ce o să spui. Puteam să mai încerc. Puteam să te sun. Puteam să-ți scriu. N-am făcut-o.
— De ce?
— Pentru că tocmai divorțasem de tine. Am venit până la ușa ta ca să-ți spun că sunt însărcinată și femeia cu care îți începuseși viața nouă mi-a spus că nu vrei trecut și complicații. Am crezut-o.
Camelia a intervenit imediat:
— Vezi? A crezut ce a vrut să creadă. Eu n-am ascuns niciun copil. Nu știam dacă era adevărat, nu știam al cui era și nici măcar nu știam dacă nu venise doar ca să te aducă înapoi.
— Ți-am spus că sunt însărcinată.
— Asta spui acum.
— Ajunge, a spus Sorin.
— Nu, nu ajunge! a izbucnit Camelia. Uită-te puțin la situație. Fosta ta nevastă apare însărcinată după divorț și eu trebuie acum să fiu monstrul poveștii?
— Nu trebuia să hotărăști tu dacă o văd sau nu.
— Te protejam!
— De ce?
— Pentru că abia ieșiseși din căsnicia aia!
Sorin a privit-o lung.
— Și de ce mi-ai spus atunci că fusese o femeie care greșise apartamentul?
Camelia a amuțit.
Eu m-am uitat la el.
— Ți-a spus asta?
— În ziua aceea am întrebat-o cine sunase. Mi-a spus că o femeie căuta alt apartament.
Pentru prima dată, Camelia n-a mai avut un răspuns pregătit.
— Nu mai țin minte ce ți-am spus acum șase luni.
— Eu țin minte, a spus Sorin.
A urmat o tăcere lungă.
Camelia și-a luat geanta din mașină.
— Foarte bine. Dacă tu ai decis deja cine minte, n-are rost să mai stau.
— N-am decis nimic.
— Ba exact asta faci.
— Te-am întrebat dacă Elena a venit la ușă și mi-ai spus întâi că nu știi, apoi că poate a venit, iar acum aflu că în aceeași zi mi-ai spus că fusese altcineva.
— Pentru că nu voiam să te tragă iar înapoi!
Sorin a rămas cu ochii la ea.
Camelia și-a dat seama ce spusese.
— Deci știai cine era, a spus el.
— Sorin…
— Știai.
— Da, știam că era Elena!
— Și știai de ce venise?
Camelia nu i-a răspuns.
N-a fost nevoie.
A deschis portiera.
— Du-mă înapoi în oraș.
— Nu acum.
— Poftim?
— Am nevoie să vorbesc cu Elena.
— Iar eu ce fac?
— Nu știu.
— Foarte frumos.
— Camelia, nu acum.
Ea s-a urcat în mașină și a trântit portiera.
N-am simțit satisfacție.
Nu câștigasem nimic.
M-am aplecat după lemne.
Sorin s-a repezit.
— Lasă-le.
— Pot.
— Ești în șapte luni.
— Și ieri eram tot în șapte luni.
A rămas cu mâna întinsă.
— Lasă-mă măcar să le duc.
— Nu trebuie.
Atunci s-a deschis poarta de peste drum.
Ilie ieșise.
S-a uitat la mine, apoi la Sorin și la mașină.
N-a întrebat nimic.
A venit, a luat lemnele de jos și le-a pus în brațe.
— Ți-am zis dimineață să le lași acolo.
— Știu.
— Și?
— N-am ascultat.
— Am observat.
Sorin îl privea.
— Cine este?
— Ilie. Vecinul meu.
Ilie i-a făcut un semn scurt din cap.
— Bună ziua.
— Bună ziua.
Și a plecat spre curtea mea cu lemnele.
Sorin s-a uitat după el.
— El te ajută?
— Da.
— De când?
— Ce importanță are?
— Pentru mine are.
— De când am început să nu mai pot face singură tot ce făceam înainte.
A coborât ochii.
— Pot să vin mâine?
— Pentru ce?
— Să vorbim.
— Despre copil, da.
A ridicat privirea.
— Doar despre copil?
— Sorin, am divorțat înainte să aflu că sunt însărcinată. Copilul schimbă faptul că o să fim părinți. Nu șterge motivele pentru care n-am mai putut fi soț și soție.
— Nu vreau să decid acum nimic.
— Nici eu.
— Vreau doar să nu mai pierd.
— Atunci începe prin a nu cere să recuperezi șapte luni într-o săptămână.
A doua zi a venit singur.
A vrut să meargă cu mine la următorul control.
Am acceptat.
Nu pentru el.
Pentru copil.
Camelia nu mai era cu el. Nu l-am întrebat ce se întâmplase.
Mi-a spus singur, după câteva săptămâni, că se despărțiseră.
Nu în ziua aceea.
Nu pe uliță.
Încercaseră să continue, dar minciuna rămăsese între ei. Camelia continua să susțină că făcuse ce crezuse că era mai bine pentru relația lor. Sorin nu putea trece peste faptul că ea hotărâse în locul lui dacă trebuia să afle că va deveni tată.
Cu mine lucrurile au mers mai încet.
Mult mai încet decât ar fi vrut el.
A venit la controale.
A cumpărat un pătuț.
A apărut într-o sâmbătă cu portbagajul plin de lucruri pentru copil.
Haine.
Scutece.
Un cărucior atât de scump încât m-am uitat la el de două ori.
— Sorin, jumătate din astea nici nu ne trebuie.
— Vreau să ajut.
— Atunci întreabă ce ne trebuie.
A rămas lângă portbagaj.
— Încerc să recuperez.
— Nu poți cumpăra lunile alea.
— Știu.
— Atunci nu încerca.
Într-o după-amiază m-a găsit în curte.
Ilie repara o bucată din gard.
Sorin a venit spre mine cu două sacoșe.
— Ți-am adus…
S-a oprit când l-a văzut.
Ilie i-a spus bună ziua și și-a continuat treaba.
Sorin s-a uitat la gard.
Apoi la lemnele stivuite sub șopron.
— Face multe pe aici.
— M-a ajutat.
— Puteai să-mi ceri mie.
L-am privit.
— Când?
N-a răspuns.
— Sorin, eu am venit la ușa ta.
A coborât ochii.
— Știu.
— După aceea n-am mai venit. Asta îmi asum. Dar nu-mi spune acum că trebuia să-ți cer să-mi cari lemnele când eu credeam că nici măcar nu vrei să auzi de mine.
— Nu asta voiam să spun.
— Atunci ce?
A privit spre Ilie.
— Nu știu.
Am înțeles.
— Nu ești gelos, sper.
— Poate puțin.
— Nu ai dreptul.
— Știu și asta.
Pentru prima dată n-a încercat să se apere.
A pus sacoșele jos.
— Pot să fac ceva?
M-am uitat spre grămada de lemne care mai trebuiau mutate sub acoperiș.
— Poți.
Și i-am arătat.
Sorin și-a dat jos ceasul, l-a pus în buzunar și s-a apucat de treabă.
Ilie s-a uitat o dată spre el.
Nu și-au spus nimic.
Nici nu era nevoie.
Câteva săptămâni mai târziu, într-o seară, Sorin stătea pe prispă.
Copilul se mișcase și îi pusesem mâna pe burtă.
A simțit lovitura.
A rămas nemișcat.
— Ăsta a fost?
— Da.
A zâmbit.
Apoi i s-au umezit ochii.
— Am ratat mult.
— Da.
Nu i-am spus că nu contează.
Conta.
— O să mă lași să fiu tatăl lui?
— Dacă ești tată și când e greu, nu numai când cumperi cărucioare.
— O să fiu.
— Nu-mi promite.
S-a uitat la mine.
— Atunci ce să fac?
— Arată-mi.
În clipa aceea s-a deschis poarta.
Ilie intrase cu un braț de lemne.
— Unde le pun?
Am arătat spre șopron.
Sorin s-a ridicat imediat.
— Dați-mi-le mie.
Ilie s-a uitat la el o secundă.
Apoi i le-a întins.
Sorin le-a luat și a pornit spre șopron.
M-am uitat după el.
Cu luni în urmă aș fi dat orice să fie acolo.
Acum nu mai aveam nevoie să mă întorc la căsnicia noastră ca să-i fac loc în viața copilului.
Era o diferență pe care, în sfârșit, o înțelesese și el.
Nu știam ce avea să fie între mine și Ilie.
Nu știam nici ce fel de tată avea să fie Sorin peste cinci sau zece ani.
Dar nu mai aveam nevoie să hotărăsc totul într-o singură zi.
Sorin s-a întors după următorul braț de lemne.
Am vrut instinctiv să mă ridic.
Ilie mi-a făcut semn să rămân jos.
— Lasă. Are cine să le ducă.
De data aceea, am rămas pe prispă.