Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce s-a întâmplat?
Primul meu gând a fost Andrei.
— E Andrei bine?
— Da. Nu e despre el.
Vocea Vioricăi era ciudată.
Mai joasă.
Obosită.
— Atunci?
A tăcut.
— A murit Aurelia.
Am lăsat prosopul pe blat.
Aurelia era sora ei mai mare.
O întâlnisem de câteva ori. Era aproape opusul Vioricăi: vorbea tare, râdea și mai tare și de fiecare dată când venea la noi îmi spunea să stau jos, că „nu vine controlul sanitar dacă rămâne o cană pe masă”.
— Îmi pare rău.
— Joi dimineață. Inima. A căzut în bucătărie.
Viorica s-a oprit.
Am așteptat.
— Sâmbătă facem masa după înmormântare. Vin rudele, câțiva oameni din sat… Știi cum e.
— Da.
— Vreau să fac o ciorbă.
Nu înțelegeam încă de ce mă suna pe mine.
— Ciorba pe care o făcea mama când eram mici. Aureliei îi plăcea foarte mult.
— Am înțeles.
— Am încercat.
Pauză.
— De trei ori.
Mi-am dat seama unde ducea conversația.
Viorica însă părea incapabilă să spună.
— Și?
— Nu iese.
Am tăcut.
— Am aceleași ingrediente. Cred. Am întrebat-o și pe verișoara mea. Dar nu are gustul ăla.
Tot nu-mi cerea nimic.
— Ioana…
— Da?
— Andrei spune că tu faci ciorbele foarte bune acum.
„Acum.”
Un singur cuvânt.
Mic.
Dar l-am auzit.
— Le fac.
— M-am gândit că poate îmi spui și mie cum faci.
Am rămas cu telefonul la ureche.
În fața mea era chiuveta plină cu spumă.
Pentru o clipă am văzut din nou masa de acum trei ani.
Lingura pusă jos.
Farfuria lui Andrei.
„Fata asta nu deosebește sarea de zahăr.”
— Vreți o rețetă?
— Da. Adică… ceva. Ce pui tu de iese altfel?
— Depinde de ciorbă.
— Ciorbă cu carne și legume. Cum făcea mama.
Apoi a adăugat:
— Hai, Ioana, că și tu erai la început atunci. Toate femeile mai greșesc.
Am închis ochii.
Acolo era Viorica pe care o știam.
Chiar și acum, când avea nevoie de mine, găsea o cale să transforme umilința într-o simplă greșeală de-a mea.
— Nu faptul că n-a ieșit ciorba m-a deranjat atunci.
A tăcut.
— Poftim?
— Ați spus în fața tuturor că nu deosebesc sarea de zahăr și că băiatul dumneavoastră merită mai mult.
— Ioana, au trecut trei ani.
— Știu.
— Și acum mi-a murit sora. Chiar trebuie să vorbim despre asta?
— Nu. Dar dumneavoastră ați adus vorba despre atunci.
Tăcere.
— Dacă nu vrei să mă ajuți, spune.
Am simțit imediat înțepătura.
Același ton.
Aceeași încercare de a mă face pe mine vinovată.
Și aproape că am spus nu.
Apoi m-am uitat spre sertarul în care țineam caietul albastru.
M-am gândit la bunica.
Nu la Viorica.
La Aurelia.
La o femeie care murise și la sora ei care încerca să pună pe masa de pomenire un gust din copilăria lor.
— Vă ajut.
Viorica a rămas tăcută.
— Vin vineri și o facem împreună.
— Nu trebuie să vii. Spune-mi la telefon.
— Dacă vreți să vă iasă cum vă amintiți, trebuie să văd ce faceți.
— Bine.
Atât.
Nici mulțumesc.
Nici iartă-mă.
După ce am închis, Andrei a intrat în bucătărie.
— Mama?
— Da.
— Ce voia?
I-am spus.
A rămas cu mâna pe spătarul scaunului.
— Și ce i-ai zis?
— Că merg vineri.
— Nu trebuie să mergi.
M-am uitat la el.
— Ce?
— După cum s-a purtat cu tine atunci, nu ești obligată să-i faci acum ciorba.
Am râs scurt.
— Interesant.
— Ce?
— Că asta poți să spui acum.
A înțeles.
— Ioana…
— Acum trei ani trebuia să spui că nu sunt obligată să stau la masă și să fiu umilită de mama ta.
— Știu.
— Atunci te uitai în farfurie.
— Știu.
— Nu merg pentru ea, Andrei. Merg pentru sora ei.
A coborât privirea.
Pentru o secundă am văzut același bărbat de la masa aceea.
Apoi și-a ridicat-o din nou.
— Ai dreptate.
— Nu asta vreau să aud.
— Atunci ce?
— Data viitoare să nu mai fie nevoie să-ți explic după trei ani.
Vineri am mers la Viorica.
Am luat caietul albastru.
Și o legătură mare de leuștean proaspăt.
Mi-a deschis îmbrăcată în negru.
Părea îmbătrânită.
— Intră.
În bucătărie avea totul pregătit.
Carne.
Legume.
Borș.
O oală mare.
Și lângă chiuvetă am văzut altă oală, pe jumătate plină.
— Ați mai încercat?
— Azi-dimineață.
— Și?
A dat din mână.
— Tot nu-i aia.
Mi-am pus geanta pe scaun.
Am deschis caietul.
Viorica s-a uitat la el.
— Ce-i ăsta?
— Caietul bunicii mele.
Am început.
Am pus carnea.
Am luat spuma.
Am pregătit legumele.
Viorica stătea lângă mine.
La un moment dat mi-a luat lingura din mână.
— Nu așa.
M-am oprit.
— Cum?
— Mama lua spuma dinspre margine.
A început să-mi arate.
După câteva secunde s-a oprit.
M-a privit.
— Vezi? Tot eu comand.
Pentru prima dată am zâmbit.
— Puțin.
Și ea a zâmbit.
Foarte puțin.
Am continuat.
Pe măsură ce găteam, Viorica a început să vorbească despre Aurelia.
Cum fugeau amândouă de acasă la gârlă.
Cum mama lor le striga de la poartă.
Cum Aurelia fura morcovii tăiați înainte să ajungă în oală.
Apoi am ajuns la sfârșit.
Am stins focul.
Am luat leușteanul.
— Acum?
— Acum.
L-am tocat.
L-am pus peste ciorbă.
Am tras oala deoparte și am pus capacul.
— Și atât?
— Două minute.
Viorica s-a uitat la ceas.
După două minute am ridicat capacul.
Aburul ne-a venit în față.
Viorica a încremenit.
Nu a gustat.
Doar a inspirat.
Apoi și-a pus mâna pe gură.
— Așa mirosea.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Mama îl punea după ce stingea focul.
Am dat din cap.
— Și bunica mea.
Viorica s-a așezat.
Pentru câteva clipe n-a spus nimic.
Apoi:
— Aurelia fura leușteanul din grădină și îl mesteca.
A început să râdă și să plângă în același timp.
Eu am rămas lângă aragaz.
Nu m-am dus s-o îmbrățișez.
Nu eram încă acolo.
După câteva minute, și-a șters fața.
— Ioana.
— Da?
— La masa aia…
M-am uitat la ea.
— N-ai făcut o ciorbă bună.
Aproape că mi-a venit să râd.
— Știu.
— Dar eu puteam să tac.
Am așteptat.
— Sau puteam să-ți spun în bucătărie.
A tras aer în piept.
— Am vrut să te fac de râs.
Asta nu mă așteptasem să aud.
— De ce?
— Pentru că eram geloasă.
— Pe mine?
— Pe locul pe care îl aveai lângă Andrei.
Și-a frecat palmele.
— Nu e o scuză. Atunci mi se părea că orice femeie care intră în viața lui îmi ia ceva mie. Și tu erai tânără și încercai să-mi intri în voie, iar eu am profitat de asta.
Nu era o scuză frumoasă.
Era urâtă.
Tocmai de aceea am crezut-o.
— Și Andrei n-a spus nimic.
Viorica și-a coborât privirea.
— Nu.
— Asta m-a durut mai tare.
— Știu.
— De unde?
— Pentru că eu l-am crescut așa.
Am rămas tăcută.
— Să nu mă contrazică. Să mă lase să spun ultima. Iar când a trebuit să-ți ia apărarea, a făcut ce l-am învățat eu.
Apoi s-a uitat la mine.
— Îmi pare rău.
Nu i-am spus că nu-i nimic.
Pentru că fusese ceva.
— Mulțumesc că mi-ați spus.
Atât.
Sâmbătă am mers la masa pentru Aurelia.
Ciorba a fost pusă în castroane.
O femeie în vârstă a gustat prima.
S-a oprit.
— Viorico…
— Ce?
— E ciorba mătușii.
Viorica și-a șters repede ochii.
— Aproape.
Femeia a mai luat o lingură.
— Cine a făcut-o?
Viorica s-a uitat spre mine.
În jurul mesei erau rudele ei.
Oameni care mă cunoșteau puțin sau deloc.
Cu trei ani înainte, tot în fața unei mese pline, alesese să mă facă de râs.
Acum putea foarte ușor să spună că o făcuse ea.
N-a făcut-o.
— Ioana m-a ajutat.
Apoi a clătinat din cap.
— Nu. Ioana m-a învățat.
Cineva a spus:
— Nora ta?
Viorica a dat din cap.
— Nora mea.
N-a fost o scenă mare.
N-a aplaudat nimeni.
Eu n-am început să plâng.
Am luat încă o lingură de ciorbă.
După masă, când ne pregăteam să plecăm, Andrei a venit lângă mine.
— Mama le-a spus tuturor că tu ai făcut-o.
— Am auzit.
— Acum trei ani trebuia să…
— Știu.
S-a oprit.
Și pentru prima dată n-a încercat să termine propoziția cu o scuză.
Acasă am pus caietul albastru înapoi în sertar.
Între paginile lui rămăsese prinsă o frunză mică de leuștean.
Am vrut s-o arunc.
M-am răzgândit.
Am închis caietul și am lăsat-o acolo.