Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 – Cu ce să nu începem, Marius?
— Cu discuția asta despre al cui e apartamentul.
— De ce?
Doina a pufnit.
— Pentru că sunteți căsătoriți, de-aia. Ce-i cu întrebarea asta? Acum începi să numeri cine ce are?
M-am uitat numai la Marius.
— Te-am întrebat pe tine.
A oftat.
— Știi foarte bine cum stau lucrurile.
— Vreau să le spui.
— Cristina…
— Al cui este apartamentul?
Doina a lăsat furculița jos.
— Al vostru. Sunteți soț și soție.
M-am întors spre ea.
— Nu te-am întrebat pe tine.
Marius și-a frecat fruntea.
— L-ai cumpărat tu.
— Când?
— Înainte să ne cunoaștem.
— Cu banii cui?
— Cristina, serios?
— Foarte serios.
— Cu banii tăi.
Doina a râs scurt.
— Dumnezeule, ce mentalitate.
M-am întors spre ea.
— Ce mentalitate?
— Să-i spui unui bărbat după atâția ani de căsnicie că locuiește în casa ta.
— Eu nu i-am spus niciodată asta.
— Tocmai i-ai spus.
— Nu. L-am întrebat de ce sora lui hotărăște cine vine, cât stă și pentru cine gătesc eu într-un apartament care nu-i aparține.
Doina s-a îndreptat pe scaun.
— Eu sunt sora lui.
— Știu.
— Nu sunt o străină.
— N-am spus că ești.
— Atunci care e problema?
Am privit-o.
— Ai venit pentru trei zile.
— Mi s-au prelungit treburile.
— Și ai rămas aproape două săptămâni fără să mă întrebi dacă este în regulă.
— Marius a spus că pot.
M-am uitat spre el.
Acolo m-a lovit cu adevărat.
Nu faptul că Doina rămăsese.
Ci că avea dreptate.
Marius îi spusese.
Nu eu.
— Ai invitat-o să mai rămână?
— Mi-a spus că mai are de rezolvat niște lucruri.
— Nu asta te-am întrebat.
— Da. I-am spus că poate.
— Fără să mă întrebi.
— Locuiesc și eu aici, Cristina.
Pentru prima dată în seara aceea, vocea lui se întărise puțin.
Nu când sora lui mă trimisese la bucătărie.
Acum.
Când îl întrebasem de ce luase singur o decizie.
Doina s-a lăsat pe spătar.
— Exact.
Am rămas câteva secunde tăcută.
— Da, Marius. Locuiești aici.
— Vezi?
— Și tocmai pentru că locuiești aici, trebuia să mă întrebi înainte să transformi trei zile în două săptămâni.
— E sora mea.
— Și eu sunt soția ta.
— Nu pot s-o dau afară.
— Nici nu ți-am cerut asta până acum.
Doina a râs.
— Până acum?
M-am întors spre ea.
— Masa de sâmbătă nu se face.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Cum adică?
— Exact așa.
— Oamenii știu deja.
— Atunci îi anunți.
— Nu pot să-i sun acum și să le spun să nu mai vină.
— Ba poți.
— Mă faci de râs.
— Tu i-ai invitat fără să mă întrebi.
— Sunt rudele noastre!
— Ale voastre.
Marius a ridicat mâinile.
— Stați puțin. Putem rezolva normal.
M-am uitat la el.
— Spune.
— Vin sâmbătă, dacă tot i-a chemat. Comandăm mâncare dacă nu vrei să gătești. Stau câteva ore și gata. Doina pleacă duminică.
Am simțit cum mi se răcește fața.
Asta era soluția lui.
Nu să oprească lucrul pe care sora lui îl hotărâse în casa noastră.
Ci să-l facă mai comod pentru mine.
— Nu.
— Cristina…
— Nu vin.
Doina a împins scaunul.
— Auzi la ea!
— Da. Auzi la mine.
— Și ce vrei să fac acum?
— Să-i suni.
— Nu-i sun.
— Atunci îi sun eu când apar la ușă și le spun că n-am știut că au fost invitați.
Doina s-a întors spre fratele ei.
— Marius, tu chiar o lași să facă asta?
El n-a răspuns.
Din nou.
Farfuria.
Ochii în jos.
Atunci m-am ridicat.
— Eu mă duc să lucrez.
— Acum? a întrebat Doina.
— Da.
— Dar masa?
— Am mâncat.
— Și vasele?
M-am uitat la ea.
— Cine le-a folosit le poate strânge.
Am luat laptopul și m-am dus în dormitor.
Pentru prima dată de când venise Doina, am închis ușa.
În dimineața următoare nu am făcut cafeaua pentru nimeni.
Mi-am pus căștile și am lucrat.
La prânz am ieșit să-mi fac un sandviș.
În chiuvetă erau cănile lor de dimineață.
Le-am lăsat acolo.
Doina a apărut.
— Ai de gând să stai toată ziua la calculator?
— Da.
— Și noi ce mâncăm?
— Ce vreți.
— Cristina, eu sunt musafir.
M-am uitat la geamantanul ei, încă desfăcut în camera de oaspeți.
— De aproape două săptămâni.
A plecat trântind ușa bucătăriei.
Seara, Marius a venit la mine.
— Putem vorbi?
— Da.
— Doina spune că pleacă.
— Bine.
— Asta e tot?
— Ce vrei să spun?
— E sora mea.
— Știu.
— E supărată.
— Și eu sunt.
A rămas în picioare.
— Nu vreau să ajung între voi două.
Am închis laptopul.
— Ești deja.
— Nu eu am început.
— Ba da, Marius.
S-a uitat surprins la mine.
— Tu ai transformat cele trei zile în două săptămâni fără să mă întrebi. Tu ai acceptat musafirii. Tu ai stat la masă când sora ta mi-a spus pentru cine să gătesc. Nu trebuie să alegi între sora ta și mine. Trebuie să alegi dacă în casa în care locuim hotărâm noi doi sau hotărăște cine vorbește mai tare.
N-a răspuns.
— Și sâmbătă? a întrebat într-un târziu.
— Nu există masa de sâmbătă.
A plecat.
În ziua următoare, Doina nu și-a făcut geamantanul.
Dimpotrivă.
Pe la prânz am auzit-o la telefon.
— Da, veniți. Sigur că da. Nu vă faceți probleme.
M-am oprit din tastat.
Asta era.
Nu renunțase.
Conta pe Marius.
Pe faptul că, dacă oamenii apăreau la ușă, nimeni nu avea să-i trimită înapoi.
Seara, când Marius a venit acasă, i-am spus exact ce auzisem.
S-a dus în sufragerie.
— Doina, i-ai sunat?
— Da.
— Și?
— Vin.
— Ți-am spus aseară…
— Tu n-ai spus nimic. Cristina a spus.
Marius a rămas tăcut.
Doina s-a apropiat de el.
— Sunt rudele tale. Chiar o să le spui să nu vină pentru că nevastă-ta s-a trezit că apartamentul e numai al ei?
Eu n-am intervenit.
De data asta era rândul lui.
Doina a continuat:
— Dacă tata ar mai trăi și te-ar vedea cerând voie să-ți primești familia…
Marius și-a ridicat privirea.
— Gata.
Doina s-a oprit.
— Ce?
— Gata, Doina.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că îi suni și le spui că masa nu se mai ține.
— Nu fac asta.
— Atunci îi sun eu.
A scos telefonul.
Doina l-a privit de parcă nu-l mai recunoștea.
— Pentru ea faci asta?
Marius a clătinat din cap.
— Nu. Pentru mine. Pentru că trebuia să fac asta din prima zi.
— Sunt sora ta.
— Și vei rămâne sora mea. Dar nu poți să vii în casa în care trăiesc și să hotărăști ce face soția mea, cine intră aici și pentru cine gătește.
Doina s-a uitat spre mine.
— A, deci ți-a făcut instructajul.
Marius nu s-a uitat la mine.
— Nu mi-a făcut nimeni nimic.
— Atunci spune-i și ei că tu locuiești aici!
— Locuiesc.
A făcut o pauză.
— Dar asta nu-mi dă dreptul să hotărăsc singur. Exact asta n-am înțeles până acum.
A sunat rudele.
Nu știu ce le-a spus tuturor.
N-am stat să ascult.
Am auzit doar:
— Nu, nu e nimic grav. Am greșit noi. Nu trebuia să confirm înainte să vorbesc cu Cristina.
A spus „am greșit noi”.
Apoi s-a corectat:
— De fapt, am greșit eu.
Doina și-a făcut geamantanul în seara aceea.
A doua zi dimineață era lângă ușă.
— Să știi că familia nu uită lucrurile astea, mi-a spus.
— Nu le cer să uite.
— O să rămâneți singuri cu atitudinea asta.
N-am răspuns.
Marius i-a dus geamantanul până jos.
Când s-a întors, eu eram în bucătărie.
Pe masă rămăseseră două farfurii de la micul dejun.
Marius s-a așezat.
— Cristina…
— Nu acum.
A dat din cap.
— Bine.
Nu și-a cerut iertare de zece ori.
Nu mi-a promis că de atunci înainte totul avea să fie perfect.
Și nici eu nu i-am spus că trecuse.
Pentru că nu trecuse.
În următoarele zile am vorbit mult despre lucruri despre care ar fi trebuit să vorbim cu ani înainte.
Despre familia lui.
Despre casa mea care devenise casa în care locuiam împreună, fără ca asta să însemne că unul dintre noi putea decide singur.
Despre munca mea, pe care el o tratase prea des ca pe ceva ce putea fi întrerupt pentru că „oricum eram acasă”.
Și mai ales despre tăcerea lui.
— Eu chiar credeam că dacă nu mă bag, nu țin partea nimănui, mi-a spus.
— Ba ții.
— Știu acum.
— Nu vreau să știi acum. Vreau să văd data viitoare.
A dat din cap.
Asta era tot ce puteam accepta.
Câteva săptămâni mai târziu, Doina l-a sunat.
Eram la masă.
Telefonul era lângă farfuria lui.
A răspuns.
Nu auzeam ce spunea ea.
Doar pe el.
— Nu, weekendul ăsta nu.
Pauză.
— Pentru că nu am vorbit cu Cristina.
Altă pauză.
Marius s-a uitat la mine.
Nu în farfurie.
La mine.
— Dacă vrem să chemăm pe cineva, hotărâm împreună.
Am continuat să mănânc.
Nu i-am zâmbit ca într-un film.
Nu l-am felicitat.
Era un lucru normal pe care ar fi trebuit să-l facă de la început.
Dar de data asta, când sora lui a început să ridice vocea la telefon, Marius nu și-a coborât ochii.
Și în farfuria lui nu mai avea unde să se ascundă.