Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Nu știu câte haine am pus în geantă.
Le luam din dulap și le aruncam înăuntru fără să le împăturesc.
Blugi.
Pulovere.
Lenjerie.
Încărcătorul telefonului.
La un moment dat am pus în geantă un prosop și abia după câteva secunde mi-am dat seama că nici măcar nu era al meu.
L-am scos.
Asta ajunsesem să fac.
Să mă întreb dacă am voie să iau un prosop.
Ușa s-a deschis.
Radu a intrat.
— Ce faci?
— Plec.
— Andreea…
— Mama a spus că ușa e acolo. Am înțeles.
A închis ușa.
— Nu trebuie să pleci.
M-am întors spre el.
— Atunci trebuia să-i spui asta jos.
— Era nervoasă.
— Și eu ce eram?
— Nu asta vreau să spun.
Am tras fermoarul unei genți mai mici.
— Mă duc la mama.
— Și după?
— Nu știu.
— Hai să nu luăm decizii acum.
M-am uitat la el.
Exact asta făcusem trei ani.
Nu luam nicio decizie.
Mai așteptam.
Mai lăsam.
Mai economiseam.
— Eu am luat-o.
Radu și-a trecut mâna prin păr.
— Stai câteva zile la mama ta. Vorbesc eu cu mama.
— Și ce-i spui?
— Că trebuie să avem niște reguli.
— I-ai spus asta și acum un an.
— Acum o să fie altfel.
— De ce?
N-a răspuns.
Am ridicat geanta.
— Vii cu mine?
A încremenit.
Nu mult.
Dar suficient.
— Andreea, nu pot să plec așa. Mama e singură. Casa…
Am dat din cap.
— Am înțeles.
— Nu înseamnă că aleg între voi.
— Tocmai ai ales.
— Nu face asta.
— Nu fac nimic. Te-am întrebat dacă vii.
— Dă-mi câteva zile.
Am trecut pe lângă el.
Elena era în hol.
Când m-a văzut cu geanta, expresia i s-a schimbat.
Probabil nu crezuse că voi pleca.
— Chiar faci circul ăsta pentru o perdea?
M-am oprit.
— Nu plec pentru perdea.
— Atunci pentru ce?
M-am uitat spre Radu, care coborâse în urma mea.
— El știe.
Am ieșit.
Mama locuia într-un apartament cu două camere în Ploiești.
Când m-a văzut la ușă cu geanta, n-a întrebat nimic.
Doar s-a dat la o parte.
În prima noapte aproape n-am dormit.
Tot așteptam să aud pași pe hol.
Apoi îmi aminteam că nu mai eram acolo.
Radu m-a sunat dimineața.
— Ești bine?
— Da.
— Am vorbit cu mama.
— Și?
— I-am spus că atunci când te întorci, nu mai intră în camerele noastre fără să bată.
Am rămas tăcută.
— Și?
— A zis că bine.
— Atât?
— Ce mai vrei?
— Să pot găti fără control. Să spăl fără permisiune. Să folosesc centrala fără să fiu tratată ca un copil. Să nu aud „casa mea” de fiecare dată când nu-i convine ceva.
Radu a oftat.
— Andreea, este casa ei.
— Exact.
Acolo conversația s-a oprit.
În următoarele zile, Radu a încercat.
Asta am aflat mai târziu.
I-a spus Elenei că avem nevoie de intimitate.
Ea i-a răspuns că intimitatea se cumpără cu chirie.
I-a spus că trebuie să putem lua decizii singuri.
— În casa voastră, da. În casa mea, eu hotărăsc.
— Mamă, sunt căsătorit.
— Și eu sunt mama ta.
Apoi au început rudele.
O mătușă l-a sunat.
— Radu, mama ta te-a crescut singură după ce a murit tatăl tău. Acum o femeie te pune să pleci?
Un văr i-a trimis mesaj:
„Nevasta se schimbă. Mama nu.”
Elena nu-i cerea direct să mă lase.
Făcea ceva mai eficient.
Îi amintea tot ce făcuse pentru el.
— Cine te-a ținut în facultate?
— Tu.
— Cine ți-a dat bani pentru prima mașină?
— Tu.
— Și acum, la bătrânețe, rămân singură în casa asta.
Radu venea seara să mă vadă.
Stăteam în bucătăria mamei mele și vorbeam.
— Mai dă-mi puțin timp.
— Pentru ce?
— S-o fac să înțeleagă.
— Și dacă nu înțelege?
— O să înțeleagă.
În a șasea zi, Elena a intrat din nou în camera noastră fără să bată.
Andreea nu mai era acolo, dar Radu era.
Deschidea un sertar.
— Ce cauți?
— Fața de masă albă.
— Nu e aici.
— Ba aici o țineam înainte să vă mutați voi.
Radu mi-a povestit mai târziu că atunci a înțeles.
Nu era vorba despre mine.
Nu în totalitate.
În casa aceea, el avea aproape 40 de ani și mama lui încă putea deschide orice ușă pentru că toate ușile erau ale ei.
— Mamă, te rog să ieși.
Elena s-a uitat la el.
— Ce?
— Ieși și bate înainte să intri.
— Ai început și tu?
— Nu. Am început eu.
— Te-a întors împotriva mea.
— Andreea nici măcar nu e aici.
— Exact! A plecat și acum te conduce de la maică-sa.
— Nu mă conduce nimeni.
— Atunci nu te mai purta ca și cum ai fi musafir în casa în care ai crescut!
Radu a privit-o câteva secunde.
— Poate tocmai asta e problema.
În seara aceea m-a sunat.
— Ești acasă?
— Da.
— Cobori?
Am ieșit.
Era în fața blocului mamei.
Lângă el era geamantanul vechi pe care îl ținusem ani întregi sub pat.
M-am oprit.
— Ce faci?
— Dacă mă mai primești, vin cu tine.
Nu l-am îmbrățișat.
— De ce acum?
— Pentru că am încercat varianta în care tu te întorci și mama se schimbă.
— Și?
A zâmbit amar.
— Mama are dreptate într-un singur lucru. E casa ei.
Am coborât încă o treaptă.
— Și nu vreau să-i mai cer să ne lase să trăim ca și cum ar fi a noastră.
Am stat două săptămâni la mama.
Apoi am găsit o garsonieră la etajul patru într-un bloc vechi.
Când proprietarul ne-a spus chiria, eu și Radu ne-am uitat unul la altul.
Ne lua aproape jumătate din veniturile pe care le aveam disponibile după facturi și rate.
Am luat-o.
Baia mirosea ușor a umezeală.
Frigiderul huruia.
Canapeaua se desfăcea numai dacă mutam masa.
În prima seară n-aveam nici măcar oale.
Am mâncat covrigi și iaurt din două farfurii împrumutate de la mama.
— Regreți? l-am întrebat.
Radu s-a uitat în jur.
— Da.
Am rămas surprinsă.
Apoi a continuat:
— Regret că n-am făcut-o acum trei ani.
Viața noastră nu s-a transformat într-o reclamă la libertate.
Ne certam din cauza banilor.
Am renunțat la ieșiri.
Am cumpărat mobilă la mâna a doua.
Uneori, la sfârșitul lunii, calculam dacă putem amâna o factură câteva zile.
Dar când închideam ușa, rămânea închisă.
Nimeni nu intra.
Nimeni nu verifica frigiderul.
Nimeni nu ridica capacul oalei.
Pentru mine, asta valora mai mult decât crezusem.
Elena nu ne-a sunat trei luni.
Radu o suna.
Uneori răspundea.
Alteori nu.
De Crăciun i-a dus cozonac și portocale.
S-a întors după o oră.
Avea ochii roșii.
— Ce s-a întâmplat?
Și-a scos geaca.
— A zis că nu mai are băiat.
L-am luat în brațe.
Nu i-am spus că o să-i treacă.
Nu știam.
Și nici nu voiam ca prețul liniștii mele să fie faptul că el își pierde mama.
Dar nu puteam să ne întoarcem.
Au trecut lunile.
Aproape un an după plecarea mea, într-o sâmbătă, cineva a bătut la ușă.
Radu a deschis.
Elena stătea pe palier.
Ținea o sacoșă în mână.
— Pot să intru?
Radu s-a dat la o parte.
A intrat și a privit în jur.
Garsoniera putea fi văzută aproape toată dintr-un singur loc.
Canapeaua.
Masa pliantă.
Mobila cumpărată la mâna a doua.
Frigiderul vechi.
Elena a rămas în mijlocul camerei.„Dacă nu-ți convine cum se trăiește în casa mea, ușa e acolo!” Soacra mea mi-a spus-o după 3 ani în care îi cerusem voie aproape și pentru aerul pe care îl respiram. Mi-am făcut bagajul și m-am uitat la soțul meu, dar el n-a spus nimic.
— Pentru asta ați plecat?
Am știut exact ce vedea.
Fiul ei părăsise o casă mare, cu două camere numai pentru noi, pentru o garsonieră în care trebuia să mutăm masa ca să ne culcăm.
— Nu, i-am spus.
S-a uitat spre mine.
— Atunci pentru ce?
— Pentru dreptul de a hotărî singuri cum trăim.
Elena n-a răspuns.
Nici Radu.
Am făcut cafea.
Am stat aproape o oră.
Am vorbit despre lucruri mici.
O vecină.
Prețurile.
O rudă care se operase.
Nu despre perdea.
Nu despre ziua în care plecasem.
Când s-a ridicat, Elena și-a luat geaca.
La ușă s-a întors spre Radu.
— Mai treci și tu pe acasă.
Radu a răspuns:
— Trec.
Apoi s-a uitat spre mine.„Dacă nu-ți convine cum se trăiește în casa mea, ușa e acolo!” Soacra mea mi-a spus-o după 3 ani în care îi cerusem voie aproape și pentru aerul pe care îl respiram. Mi-am făcut bagajul și m-am uitat la soțul meu, dar el n-a spus nimic.
— Veniți amândoi, dacă vreți.
Nu era o scuză.
Nici împăcare nu era încă.
După ce a plecat, am început să strâng ceștile.
Atunci am observat borcanul de zacuscă pe masa pliantă.
Elena îl scosese din sacoșă fără să spună nimic.
L-am luat și m-am uitat la Radu.
— Îl păstrăm?
A zâmbit.
— E masa noastră.
Am pus borcanul unde am vrut eu.