Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Niciunul n-a răspuns imediat.
Daniela și-a pus instinctiv mâna peste locul în care fusese palma lui Sorin.
Gestul acela m-a durut aproape mai mult decât ce văzusem.
— Am întrebat de când.
Sorin a făcut un pas spre mine.
— Camelia, hai să mergem undeva și să vorbim.
— Suntem undeva.
— Nu aici.
— De ce? Pentru că sunt oamenii dincolo?
Daniela a intervenit:
— Te rog. Nu voiam să afli așa.
M-am uitat la ea.
— Cum voiai să aflu?
A tăcut.
— La telefon? După tort? Mâine?
— Camelia…
— De când?
De data asta m-am uitat numai la Sorin.
A coborât ochii.
Și mi-am amintit imediat de toate serile în care venise târziu.
De spatele lui întors în pat.
De „nu mai scormoni”.
— De dinainte, a spus.
— De dinainte de ce?
N-a răspuns.
Nici nu mai era nevoie.
— De dinainte să pierd sarcina?
Daniela a început:
— Lucrurile nu sunt atât de…
Am întors capul spre ea.
— Nu te-am întrebat pe tine.
Sorin a închis ochii.
— Da.
Un singur cuvânt.
Atât.
În timp ce eu eram însărcinată.
În timp ce Daniela îmi cumpăra botoșei.
În timp ce îmi punea mâna pe burtă și-mi spunea că va fi nașă.
Mi-am dus mâna la gură.
Apoi m-am uitat la burta ei.
Și întrebarea a venit singură.
— Copilul e al tău?
Sorin s-a uitat spre Daniela.
Am văzut.
Privirea aceea a fost suficientă.
— Sorin?
— Cred că da.
Am simțit că podeaua se mișcă.
— Crezi?
Daniela s-a încordat.
— Ce vrei să spui cu „crezi”?
— Camelia, nu acum.
— Ba exact acum.
M-am uitat la Daniela.
— E copilul lui?
Ea și-a încrucișat brațele peste burtă.
— După calculele mele, da.
— După calculele tale?
Sorin a spus repede:
— Camelia, te rog.
— Nu. Vreau să înțeleg ce înseamnă asta.
Daniela a oftat.
Nu mai părea speriată.
Părea iritată.
— Înseamnă că nu pot să-ți dau o garanție de laborator în holul casei mele.
Sorin s-a întors brusc spre ea.
— Daniela.
— Ce? Oricum a aflat.
Atunci am înțeles că exista și ceva ce Sorin nu știa.
— Mai era cineva?
Daniela nu mi-a răspuns.
Sorin a rămas nemișcat.
— Ce înseamnă asta?
— Nimic, a spus ea.
— Daniela.
— A fost înainte să fim noi… serioși.
— Când?
— Nu mai contează.
— Pentru mine contează.
Pentru câteva secunde aproape că am uitat că eu eram cea înșelată.
Îi priveam cum începeau să se certe în fața mea.
Și ceva s-a rupt definitiv.
Nu voiam să stau acolo să aflu cine pe cine mințise mai mult.
Mi-am luat geanta.
Sorin a venit după mine.
— Camelia!
M-am întors.
— Să nu vii după mine.
— Trebuie să vorbim.
— Ai avut luni întregi.
Am plecat.
În noaptea aceea Sorin nu s-a întors acasă.
A venit a doua zi.
Avea aceeași cămașă.
A intrat în dormitor și a scos un sac mare din dulap.
— Ce faci?
— Plec câteva zile.
— La ea?
N-a răspuns.
— Nici măcar nu știi dacă acel copil este al tău.
A închis sertarul.
— Nu despre asta e vorba.
— Atunci despre ce?
S-a întors spre mine.
— Despre noi.
— Noi?
— De luni întregi nu mai putem vorbi.
Am rămas cu gura întredeschisă.
— Am pierdut copilul nostru acum șase săptămâni.
— Știu.
— Și tu îmi explici că de șase săptămâni sunt greu de suportat?
— Nu asta am spus.
— Relația voastră a început înainte.
A tăcut.
— Deci nu pierderea copilului nostru te-a dus la ea.
N-a răspuns.
— Nu folosi durerea mea ca explicație pentru ceva ce făceai deja, Sorin.
Acolo și-a coborât privirea.
— Ai dreptate.
Dar nu și-a desfăcut sacul.
A continuat să pună haine.
— Și dacă nu e copilul tău?
S-a oprit.
— Nu știu.
— Atunci de ce pleci?
A rămas câteva secunde cu un tricou în mână.
— Pentru că am ales deja.
A durut.
Dar măcar era adevărul.
— Atunci pleacă.
S-a mutat la Daniela.
Eu am rămas în apartamentul pe care îl moștenisem de la bunica mea înainte de căsătorie.
Nu m-am luptat pentru Sorin.
N-am sunat-o pe Daniela.
N-am pus nimic pe Facebook.
Am mers la serviciu.
Am venit acasă.
Am dormit prost.
Am plâns.
Uneori stăteam câte zece minute în fața camerei în care trebuia să doarmă copilul și nu puteam să intru.
Botoșeii erau încă în sertar.
Nici pe aceia nu i-am aruncat.
După câteva săptămâni, am început să merg la psiholog.
Mai târziu am transformat camera copilului într-un birou.
Nu pentru că uitasem.
Ci pentru că trebuia să pot deschide din nou ușa aceea.
Divorțul a mers fără scandal.
Când ne-am întâlnit pentru acte, Sorin părea obosit.
Nu l-am întrebat de Daniela.
El nu mi-a spus.
Am semnat.
Au trecut lunile.
Daniela a născut un băiat.
Am aflat de la o cunoștință comună.
N-am întrebat nimic.
Nici măcar dacă Sorin era încă lângă ea.
Nu mai voiam să-mi măsor viața după ce se întâmpla în casa lor.
Apoi, într-o după-amiază, am întâlnit-o întâmplător pe Nicoleta, sora lui Sorin, în fața unei farmacii.
A ezitat când m-a văzut.
— Camelia…
— Bună.
Am schimbat câteva vorbe.
Despre serviciu.
Despre mama ei.
Apoi a tăcut.
— Nu știu dacă trebuie să-ți spun.
— Atunci probabil nu trebuie.
Am făcut un pas să plec.
— Sorin nu e tatăl copilului.
M-am oprit.
Nu pentru că mă bucuram.
Ci pentru că, undeva în mine, întrebarea rămăsese.
— Au făcut test?
A dat din cap.
— După naștere. El a vrut să știe sigur.
— Și?
— Nu este al lui.
Atât.
N-am întrebat cine era tatăl.
N-am întrebat dacă Daniela îl mințise intenționat sau dacă nici ea nu știa.
N-am întrebat dacă Sorin mai locuia cu ea.
Pentru prima dată, nu mă interesa continuarea poveștii lor.
— Îmi pare rău, a spus Nicoleta.
— Pentru cine?
N-a știut ce să răspundă.
Nici eu.
Pentru copil, poate.
El nu greșise cu nimic.
Pentru Sorin nu puteam spune că-mi pare rău.
Dar nici bucurie nu simțeam.
Doar o liniște ciudată.
Nicoleta m-a privit.
— Mama zice că Dumnezeu le-a dat după faptă.
Am clătinat din cap.
— Copilul nu este pedeapsa nimănui.
Asta era singurul lucru de care eram sigură.
Am plecat.
Două săptămâni mai târziu, Sorin m-a așteptat în fața blocului.
Când l-am văzut, primul meu impuls a fost să trec pe lângă el.
— Camelia, cinci minute.
— Pentru ce?
— Am nevoie să-ți spun ceva.
— Știu de test.
A încremenit.
— Nicoleta?
— Nu contează.
A dat din cap.
— Am fost un idiot.
N-am răspuns.
— Daniela m-a mințit.
— Și tu m-ai mințit pe mine.
A tăcut.
— Știu.
— Nu, Sorin. Cred că abia acum ți se pare important, pentru că ai ajuns de partea cealaltă.
— Nu e așa.
— Când ai pus mâna pe burta ei, știai sigur că e copilul tău?
Și-a coborât privirea.
— Nu.
— Când ți-ai făcut sacul și ai plecat, știai?
— Nu.
— Dar ai plecat.
— Da.
— Atunci testul nu schimbă nimic între noi.
S-a uitat la mine.
— Nu-ți cer să uiți.
— Bine.
— Dar poate într-o zi…
L-am oprit.
— Nu.
A rămas tăcut.
— Nu pentru că ea te-a mințit. Nu pentru că acel copil nu e al tău. Și nici ca să mă răzbun. Ci pentru că în ziua în care nu știai nimic sigur, ai ales oricum.
Nu mai avea ce să spună.
Am intrat în bloc.
În seara aceea am deschis sertarul din dormitor.
Botoșeii albi erau tot acolo.
I-am luat în palmă.
Pentru mult timp îi privisem și o vedeam pe Daniela.
Petrecerea.
Holul.
Mâna lui Sorin pe burta ei.
De data aceea n-am văzut nimic din toate astea.
M-am gândit numai la copilul meu.
La cele 19 săptămâni în care existase.
La toate lucrurile pe care le imaginasem pentru el.
Am împăturit din nou hârtia în care țineam botoșeii și i-am pus înapoi în sertar.
Nu trebuia să-i arunc.
Nu trebuia să-i dau nimănui.
Și nu trebuia să transform pierderea mea într-o lecție despre Sorin și Daniela.
Botoșeii nu erau ai lor.
Erau ai mei.
Și ai copilului pe care îl iubisem înainte să-l pot ține vreodată în brațe.