Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cristina a dat din cap, mulțumită.
— Mă bucur că ai înțeles.
Am luat telefonul de pe masă.
— Atunci facem programul.
— Ce program?
— Al familiei.
Am deschis calendarul.
— Doina vine patru ore pe zi, cinci zile pe săptămână. Sunt douăzeci de ore. Dacă renunțăm la ea, trebuie acoperite.
Cristina s-a uitat la mine.
— Păi nu la modul ăsta…
— La ce mod?
— Ne organizăm.
— Exact asta fac.
Am pus telefonul între noi.
— Eu stau aici în fiecare noapte. Dimineața sunt cu mama până plec la serviciu. După serviciu mă întorc direct aici. Tu poți lua luni și miercuri după-amiază.
— Luni nu pot. Îl duc pe Vlad la engleză.
— Marți?
— Am ședință până târziu.
— Miercuri?
— Tocmai ți-am spus de Vlad.
— Joi?
Cristina a oftat.
— Daniela, nu poți transforma familia într-un pontaj.
— Atunci spune-mi când poți.
— Pot veni în weekend.
— Sâmbătă sau duminică?
— Vedem.
— Nu. Alegem acum.
M-a privit iritată.
— Am și eu o viață.
N-am spus nimic.
După câteva secunde și-a dat seama singură.
— Nu asta am vrut să spun.
— Ba exact asta ai spus.
Din dormitor s-a auzit vocea mamei:
— Daniela?
M-am ridicat.
Cristina a venit după mine.
Mama stătea pe marginea patului, iar Doina îi încheia ultimul nasture al cămășii.
— Gata, doamnă Elena, a spus ea.
Mama s-a uitat spre Cristina.
— De ce vă certați?
— Nu ne certăm, mamă, a spus Cristina.
Mama s-a uitat la Doina.
— Pleacă?
Cristina s-a apropiat.
— Mamă, noi putem avea grijă de tine. Nu trebuie să vină cineva străin.
Mama a încruntat sprâncenele.
— Cine-i străin?
— Doamna Doina.
Mama s-a uitat spre ea.
— Doina nu-i străină.
Cristina a rămas tăcută.
Mama și-a întors capul spre mine.
— Daniela e obosită.
Atât.
După câteva clipe, mama uitase despre ce vorbeam și a întrebat dacă tata vine la prânz.
Am ieșit din cameră.
Cristina și-a luat geanta.
— Nu putem discuta cu ea așa.
— Nu. Dar putem discuta noi.
— Ți-am spus că pot în weekend.
— Bine. Sâmbătă de la nouă la șase.
— Toată ziua?
— Sunt nouă ore. Eu sunt aici în restul săptămânii.
— Și tu unde te duci?
Întrebarea m-a făcut să râd.
— Contează?
— Normal că da.
— Poate dorm. Poate mă plimb. Poate stau nouă ore pe o bancă. Important e că sâmbătă stai tu cu mama.
Cristina a strâns buzele.
— Bine.
Am sunat-o pe Doina și i-am spus să nu vină sâmbătă.
În dimineața aceea, Cristina a sosit la nouă și zece.
Eu aveam geanta pregătită.
— Unde pleci?
— Afară.
— Și dacă se întâmplă ceva?
— Mă suni.
I-am arătat medicamentele, mâncarea și lucrurile mamei.
— La douăsprezece mănâncă. După aceea merge la baie. Nu o lăsa să se ridice singură. Dacă spune că poate, nu poate. La două are tratamentul.
Cristina a dat din cap.
— Daniela, am crescut în casa asta. Nu sunt incapabilă.
— N-am spus că ești.
Am plecat.
N-am făcut nimic spectaculos.
Am băut o cafea.
Am intrat într-o librărie.
M-am plimbat.
La unsprezece și jumătate m-a sunat prima dată.
— Mama vrea să meargă la baie și nu vrea să mă lase s-o ajut.
— Vorbește-i încet.
La douăsprezece și douăzeci:
— Nu vrea să mănânce.
La unu:
— A vărsat ciorba pe ea.
La două fără zece:
— Daniela, care dintre pastile era?
I-am explicat.
La trei și ceva telefonul a sunat din nou.
— Când vii?
M-am uitat la ceas.
— La șase.
— Nu poți mai devreme?
— S-a întâmplat ceva?
Tăcere.
— Nu.
— Atunci la șase.
Când am intrat în apartament, Cristina stătea pe marginea canapelei.
Avea părul prins neglijent și bluza pătată.
Pe masă erau două căni, o farfurie cu mâncare aproape neatinsă și un prosop ud.
— Unde e mama?
— Doarme.
M-am descălțat.
— Cum a fost?
— Bine.
Am privit-o.
— Cristina.
Și-a frecat fruntea.
— M-a întrebat de tata de vreo douăzeci de ori.
— Știu.
— I-am spus prima dată că a murit.
Am închis ochii.
— Și?
— A început să plângă.
— De asta nu-i mai spun de fiecare dată.
Cristina s-a uitat spre dormitor.
— După zece minute m-a întrebat iar când vine.
— Știu.
A urmat o pauză.
— Și când am dus-o la baie…
S-a oprit.
— Ce?
— Nimic.
— Spune.
— A început să plângă pentru că îi era rușine.
Am dat din cap.
— Știu și asta.
Cristina și-a lăsat mâinile în poală.
— Tu faci asta în fiecare zi?
— Da.
— Și noaptea?
— Uneori de două ori. Alteori de cinci.
A rămas tăcută.
Am crezut că înțelesese.
Dar după câteva secunde a spus:
— Tot nu-mi place ideea cu Doina.
Acolo mi-am dat seama că o singură zi nu avea să schimbe tot.
— Atunci vii și miercuri.
A ridicat privirea.
— Nu pot miercuri.
— Atunci Doina vine miercuri.
— Daniela…
— Nu există a treia variantă în care tu hotărăști că Doina nu vine, iar eu fac în locul ei.
Cristina s-a ridicat.
— Putem cere ajutor și mătușii Rodica.
— Perfect.
Am sunat-o chiar atunci.
Am pus telefonul pe difuzor.
— Rodica, ai putea sta cu mama marți după-amiază câteva ore?
Pauză.
— Vai, Daniela, marți am tensiunea asta care mă supără…
Am încercat cu cealaltă mătușă.
Avea un drum.
O verișoară avea copiii.
Alta lucra.
În mai puțin de zece minute, „familia” despre care vorbise toată lumea dispăruse din program.
Cristina nu mai spunea nimic.
— Asta încerc să-ți explic, i-am spus. Toată lumea vrea ca mama să fie îngrijită de familie. Numai că familia, când trebuie trecută în calendar, sunt eu.
S-a uitat spre dormitor.
— Și eu.
— Dacă vrei să fii.
Asta a durut-o.
Am văzut.
Dar n-am retras cuvintele.
Doina a continuat să vină.
Cristina n-a devenit peste noapte alt om.
Prima săptămână n-a venit deloc.
A doua a stat cu mama trei ore într-o duminică.
A treia m-a sunat miercuri.
— Pot să vin sâmbătă. De dimineață.
— Sigur?
— Da.
— Până când?
A oftat.
— Până seara.
Am zâmbit.
— Bine.
După câteva luni, într-o dimineață, am ajuns acasă de la cumpărături și le-am găsit pe toate trei în bucătărie.
Mama stătea la masă.
Doina îi pregătea ceaiul.
Cristina curăța un măr.
— I-ai pus zahăr? a întrebat-o Cristina pe Doina.
M-am oprit în ușă.
Sora mea s-a uitat spre mine și a înțeles imediat ce-mi trecuse prin cap.
În urmă cu câteva luni ar fi deschis frigiderul și ar fi început să controleze.
De data asta a râs.
— Am întrebat. N-am dat ordin.
Doina a zâmbit.
— Și eu i-am răspuns.
Mama s-a uitat de la una la alta.
— Voi două iar vă certați?
— Nu, mamă, am spus.
Cristina a pus mărul tăiat în fața ei.
Apoi s-a întors spre Doina.
— Eu plec pe la două. Dumneavoastră veniți mâine la ora obișnuită?
— Da.
Cristina a dat din cap.
— Bine. Atunci știu că Daniela poate merge liniștită la serviciu.
N-a fost o scuză mare.
N-a spus că avusesem dreptate în toate.
Dar nici n-a mai numit-o vreodată pe Doina „străina pe care o plătim să avem grijă de mama”.
Pentru că, după ce stătuse suficient lângă patul mamei, înțelesese diferența dintre a plăti pe cineva să-ți ia locul și a cere ajutor ca să poți rămâne acolo fără să te distrugi.