Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Femeia de la telefon mi-a explicat că mătușa Aurelia lăsase în urmă un testament.
Și că numele meu apărea în el.
Am crezut că nu înțeleg.
— Numele meu?
— Da. Va trebui să veniți la București pentru procedură și pentru toate explicațiile.
Am mers.
Nu știam la ce să mă aștept.
Poate câteva obiecte.
Poate bijuteriile ei.
Mătușa nu avusese copii și știam că mai existau rude.
La biroul notarial am aflat că, în urmă cu trei ani, făcuse un testament.
Îmi lăsase mie apartamentul ei cu două camere din Drumul Taberei și economiile pe care le strânsese.
N-a fost o avere de poveste.
N-am devenit milionară.
Dar pentru femeia care cu două luni înainte plecase dintr-o căsnicie cu două sacoșe, însemna ceva uriaș.
Însemna că nu mai trebuia să plătesc chirie.
Însemna că aveam o rezervă de bani.
Însemna că aveam o ușă pe care o puteam închide și nimeni nu-mi putea spune că locuiam în casa lui.
— Știați? m-a întrebat femeia de la birou.
— Nu.
Și chiar nu știusem.
Mătușa Aurelia nu-mi spusese nimic.
Prima dată când am intrat singură în apartamentul ei după aceea, am rămas câteva minute în hol.
Mirosea aproape la fel ca atunci când eram copil.
A săpun.
A mobilă veche.
Și, foarte slab, a gutui.
Am deschis geamul.
Apoi am plâns.
Nu pentru apartament.
Pentru ea.
În următoarele luni mi-am mutat puținele lucruri acolo.
N-am aruncat mobila mătușii.
Am schimbat salteaua, am văruit și am spălat perdelele.
Atât.
Cu economiile ei n-am făcut nebunii.
Mi-am păstrat serviciul.
Mai târziu am folosit o parte din bani ca să pornesc ceva ce îmi dorisem de mult: o florărie mică de cartier.
I-am spus “Lavanda”.
Nu m-am îmbogățit.
În unele zile vindeam bine.
În altele abia acopeream marfa.
Dar era a mea.
Într-o seară, la aproape un an de la divorț, închideam florăria când mi-a sunat telefonul.
Număr necunoscut.
— Alo?
Nimic.
Apoi:
— Corina?
L-am recunoscut imediat.
Sorin.
Am rămas cu o frezie în mână.
— Da.
— Eu sunt.
— Știu.
A urmat o pauză.
— Ce faci?
M-am uitat în jur.
— Bine.
— Am auzit că ești la București.
— Sunt.
— Și că… ai avut treaba aceea cu mătușa ta.
Am zâmbit fără să vreau.
“Treaba aceea.”
— A murit, Sorin.
— Știu. Îmi pare rău.
— Mulțumesc.
— Și am auzit că ți-a rămas apartamentul.
Acolo am înțeles că discuția nu era întâmplătoare.
— De unde știi?
— Se află. Mama mai vorbește cu oameni de-ai voștri.
Normal.
Viorica.
— Ce vrei?
A oftat.
Același oftat pe care îl auzisem cinci ani în bucătăria lor.
— M-am gândit mult la noi.
N-am spus nimic.
— Poate am greșit.
— Poate?
— Bine. Am greșit.
Am pus frezia pe tejghea.
— Cu ce?
— Corina, chiar trebuie să facem asta?
— Tu m-ai sunat.
A tăcut.
— Am lăsat-o pe mama să se bage prea mult.
— Da.
— Și eu eram nervos. Eram frustrat. Toată situația cu copilul…
— Copilul pe care nu l-am avut.
— Știi ce vreau să spun.
— Știu foarte bine.
— Poate ne-am grăbit cu divorțul.
Am rămas câteva secunde cu telefonul la ureche.
— “Ne-am”?
— Nu te agăța de cuvinte.
— Eu nu am cerut divorțul.
— Bine. Eu m-am grăbit.
— Așa este.
A tăcut din nou.
— Putem măcar să ne vedem?
Nu știu de ce am acceptat.
Poate pentru că o parte din mine voia să-l privească în ochi.
Poate pentru că cinci ani din viață nu dispar într-un an.
Ne-am întâlnit într-o cafenea.
Când a intrat, am avut pentru o secundă senzația că nu trecuse timpul.
Apoi s-a apropiat.
Îmbătrânise puțin.
Și eu probabil la fel.
— Arăți bine, mi-a spus.
— Mulțumesc.
S-a așezat.
La început am vorbit despre nimic.
Serviciu.
București.
Florărie.
Apoi Sorin a început să vorbească despre noi.
Mi-a spus că viața după divorț nu fusese cum crezuse.
Că avusese două relații care nu merseseră.
Că Viorica începuse iar să-i spună cu cine ar trebui să iasă și ce femeie ar trebui să-și găsească.
— Și abia acum ai descoperit cum este mama ta?
A zâmbit amar.
— Poate abia acum m-a luat pe mine în primire.
Pentru prima dată aproape că mi-a fost milă de el.
Apoi mi-a spus:
— Noi n-am avut numai lucruri rele, Corina.
— Nu.
— Cinci ani nu se aruncă așa.
Am rămas cu mâna pe ceașca de cafea.
Exact asta făcuse el.
— Ce vrei de la mine?
— Nu știu. Poate să vedem dacă mai există ceva.
— De când te gândești la asta?
— De ceva vreme.
— Dinainte sau după ce ai aflat de apartament?
Fața i s-a schimbat.
— Serios?
— Da.
— Crezi că pentru asta am venit?
— Nu știu. De asta întreb.
— Am și eu unde să stau.
— N-am spus că n-ai.
— Atunci de ce aduci banii în discuție?
— Pentru că tu ai adus moștenirea în prima conversație.
N-a răspuns.
Am lăsat câteva secunde să treacă.
Apoi l-am întrebat altceva.
— Ai terminat investigațiile?
S-a uitat la mine.
— Ce?
— Investigațiile pe care ni le recomandase medicul.
— Corina…
— Le-ai terminat?
— Ce legătură are asta acum?
— Pentru mine are.
— După atâta timp?
— Da.
S-a lăsat pe spătar.
— Nu.
Am simțit că zgomotul cafenelei dispare.
— Nu?
— N-am mai continuat.
— Nici după divorț?
— Nu.
— De ce?
— Pentru că nu mai avea rost.
M-am uitat la el.
— Și când eram căsătoriți avea?
— Nu începe iar.
— Nu încep nimic. Te întreb.
— Făcusem destule.
— Doctorul nu spusese asta.
— Doctorul…
S-a oprit.
— Ce?
— Nimic.
— Spune.
— Nu aveam chef să mai trec prin toate.
Am dat încet din cap.
Cinci ani.
Cinci ani de aluzii.
Cinci ani în care Viorica mă măsurase din cap până-n picioare ca pe un obiect defect.
Cinci ani în care eu mă întrebasem ce era în neregulă cu mine.
Iar omul din fața mea nici măcar nu dusese lucrurile până la capăt.
— Atunci de unde știai?
— Ce să știu?
— Că eu eram problema.
— N-am spus că știm sigur.
Am râs.
— Ba da, Sorin.
— Nu așa.
— “Faptele sunt fapte, Corina. Cinci ani și nimic. Ce vrei să cred?”
A coborât privirea.
Ținea minte.
— Eram nervos.
— Eu am ținut minte.
— Îmi pare rău.
— Nu asta te-am întrebat.
— Ce vrei să spun?
— Adevărul.
A rămas tăcut.
— Ai lăsat-o pe mama ta să spună cinci ani că eu nu pot avea copii. Ai ajuns să crezi și tu. Ai divorțat de mine pentru asta. Dar tu n-ai terminat niciodată investigațiile.
— Nu numai de asta am divorțat.
Acolo a apărut iar Sorin pe care îl cunoșteam.
Cel care, când nu mai avea răspuns, muta discuția.
— Atunci de ce?
— Nu mai mergea între noi.
— De acord.
— Eram nefericiți.
— Și eu eram.
— Vezi?
— Dar eu nu te-am făcut defect cinci ani.
A tăcut.
Nu ne-am împăcat.
Dar nici discuția nu s-a terminat acolo.
După două zile m-a sunat Viorica.
Am știut imediat că Sorin îi povestise.
— Corina, ce i-ai spus băiatului?
Nici bună ziua.
— Bună seara și dumneavoastră.
— Nu face pe deșteapta cu mine.
Am zâmbit.
Unele lucruri nu se schimbau.
— Ce doriți?
— Sorin a venit acasă distrus.
— Îmi pare rău.
— Nu, nu-ți pare.
— Aveți dreptate.
A tras aer în piept.
— Eu am vrut binele lui.
— Știu.
— Orice mamă vrea să-și vadă copilul cu familie.
— Avea familie.
— Știi ce vreau să spun.
— Da. Voiați nepoți.
— Este ceva rău în asta?
— Nu.
A tăcut, surprinsă.
— Atunci?
— Nimic rău în a vă dori nepoți. Rău a fost că ați hotărât cine era vinovat că nu-i aveți.
— Cinci ani, Corina!
Vocea ei devenise aceeași din bucătărie.
— Cinci ani! Ce voiai să credem?
— Că trebuie făcute investigațiile pe care ni le ceruse medicul.
— Tu ai fost la doctor!
— Și Sorin trebuia să meargă până la capăt.
— Băiatul meu este sănătos.
Am închis ochii.
— De unde știți?
Tăcere.
— Este sănătos.
— Nu asta v-am întrebat.
— În familia noastră…
Am întrerupt-o.
— Știu. În familia dumneavoastră femeile făceau șapte copii fără doctor.
A tăcut.
— Am auzit povestea cinci ani.
— Nu trebuie să fii obraznică.
— Nu sunt. Doar nu mai stau în bucătăria dumneavoastră.
Asta a oprit-o.
— Sorin vrea să repare lucrurile.
— Sorin vrea să se întoarcă la ceva ce a aruncat.
— Pentru că și-a dat seama că a greșit.
— Atunci e bine că și-a dat seama.
— Și tu ce vrei? Să-l pedepsești toată viața?
M-am uitat prin vitrina florăriei.
Afară începea să plouă.
— Nu-l pedepsesc.
— Atunci dă-i o șansă.
— Nu.
— Pentru apartament ți s-a urcat la cap?
Acolo am râs.
— Apartamentul n-are nicio legătură.
— De când ai pus mâna pe moștenirea aia…
— Doamnă Viorica.
S-a oprit.
— Dacă mătușa mea nu-mi lăsa nimic și eu locuiam și astăzi în garsoniera aceea, răspunsul era același.
— Atunci de ce?
M-am uitat la mâinile mele.
Nu tremurau.
— Pentru că eu am trăit cinci ani încercând să demonstrez că merit să rămân soția fiului dumneavoastră. Nu mai vreau să trăiesc așa.
— O să regreți.
Altădată propoziția aceea m-ar fi urmărit toată noaptea.
Acum nu.
— Poate.
Am închis.
Sorin m-a mai sunat o dată, câteva săptămâni mai târziu.
Nu m-a rugat să ne împăcăm.
Mi-a spus că începuse din nou investigațiile.
— Bine, am spus.
— Atât?
— Ce vrei să spun?
— Nu știu.
A urmat o pauză.
— Corina… dacă atunci făceam tot ce trebuia…
L-am oprit.
— Nu vreau să știu.
— De ce?
— Pentru că nu mai contează cine putea sau nu putea avea copii.
A tăcut.
— Asta nu mai este povestea mea cu tine.
— Atunci ce este?
M-am gândit la bucătăria Vioricăi.
La sita ei.
La cele două sacoșe.
La botoșeii din sertar.
Și la propoziția pe care o purtasem cu mine atât timp.
— Ai avut dreptate cu un singur lucru, Sorin.
— Cu ce?
— Faptele sunt fapte.
N-a spus nimic.
— Numai că tu ai divorțat de mine înainte să le afli.
Am închis.
În seara aceea am rămas puțin mai târziu la florărie.
Am schimbat apa freziilor și am măturat frunzele căzute pe podea.
Într-un vas mic de lângă casa de marcat aveam câteva fire uscate de lavandă.
Am luat unul între degete și l-am mirosit.
Apoi am stins lumina, am încuiat și am pornit spre apartamentul mătușii.
Ploua.
Cu un an înainte mersesem printr-o ploaie aproape la fel, cu două sacoșe care-mi tăiau palmele.
În seara aceea nu mai căram nimic.